Meteahna românească a muncii în zadar, existentă probabil și prin alte țări latine - sau care au prea mult soare în timpul zilei - dar definitivată în România comunistă ca standard de relație socială cu angajatorul (mai ales când acesta era / este Statul), pare a nu fi venit în Zurich nici măcar în vizită.
După perioada comunistă, s-au cristalizat și în România câteva tipologii de relații cu noțiunea de muncă: există evident câțiva corporatiști workaholics sau unele persoane care-și văd de treabă și nu se uită nici în ograda vecinului, nici nu-și petrec ore bune din viață lamentându-se de propria condiție financiară vs. munca depusă. În alte cazuri, jobul e doar un job, care-ți aduce bani (mai mulți sau mai puțini) pentru weekend, vacațe și - în fine - existența zilnică, dar care nu are nici o valoare personală și poate fi - când e posibil - scurtat pe ici pe colo prin pauze lungi și dese când controlul direct scade.
Marea majoritate însă, observație valabilă mai ales la stat unde controlul e sublim dar lipsește cu desăvârșire, deși sunt ocupați cam toată ziua, nu fac, de fapt nimic în afară de a vorbi cu cuvinte mari pe teme aparent importante, de a participa la tot felul de comiții și comitete și de a se plânge de restul colegilor.
Iluzia muncii e uneori justificată într-un fel - stând 9 - 10 ore la birou între hârtii, în agitație, între mailuri, telefoane și ședințe, ai impresia că ai dat 110%, că ai productivitate ca în filmele de propagandă și ești - pe drept - obosit când pleci spre casă.
Diferența majoră din sistemul elvețian, atât cât am putut eu observa, e o abordare total diferită a procesului orientată pe obiective și rezultate. Nu contează atât de mult cât lucrezi ci cum lucrezi și ce rezultate ai.
Un lucru fascinant de exemplu, în Zürich nu se vorbește în birou. Nu sună telefonul, mobilele sunt puse pe silent și se vorbește pe hol; nu se discută decât la începutul zilei și în pauza de masă care are loc întotdeauna cu întreg grupul, la ora 13.00. Inițial liniștea e deconcertantă de-a dreptul: parcă-ți auzi prea bine gândurile, fără foșneli, fără să intre câte unul-altul la fiecare zece minute, fără sa-ți povestească colegii mare lucru din ce au făcut aseară.
Deși în cazul biroului nostru de la institut sunt probabil cele mai flexibile reguli cu privire la orele de lucru - nu înregistrează nimeni niciunde cine când vine și când pleacă - rezultatele sunt serioase: articole în reviste prestigioase, proiecte de finanțare de cercetare de sute de mii de euro, iar poveștile de lucru până la miezul nopții pentru un anumit termen nu sunt rare.
Organizarea este probabil al doilea element al mașinăriei elvețiene - există de exemplu, în cazul micului nostru institut, un model clar prin care studenții pot fi implicați în procesul de predare al unei discipline, în diferite roluri și cu diferite atribuții; organizarea în grupuri pe interese de cercetare e flexibilă și ușor de gestionat iar ședințele nu sunt dese dar respectate evident cu precizie, de la profesor la cel mai nou oaspete.
În încheiere, un eveniment personal care mi-a vorbit mie despre puterea exemplului, al modelelor de urmat: Deși sunt asociat unui grup doar pentru că profesorul la care am aplicat inițial s-a retras, am întâlniri săptămânale cu coordonatorul grupului, un tânăr profesor (~40) cu rezultate remarcabile, care deși în total alt domeniu, stă cu mine o oră în fiecare marți și încearcă pe cât posibil să-mi dea idei, feedback la ce lucrez, să ma direcționeze într-un fel înspre a fi un cercetător mai bun.
Saptămâna trecută, când grupul a primit vizita unui profesor străin, aterizat în Zürich exact într-o zi de marți, l-am întrebat dacă mai are timp de mine și mi-a răspuns ușor mirat: "It would take an exeptional event to cancel our meeting..."
marți, noiembrie 09, 2010
Zurich. Munca la ei.
vineri, noiembrie 05, 2010
Zurich. Intro...
"[...]a passage or section which opens a movement or a separate piece. [...] establishes melodic, harmonic, and/or rhythmic material related to the main body of a piece"
Două luni fără o săptămână de când m-am văzut, cu scaun ergonomic, automobil și bicicletă, în Zürich și încă inspirația de bloguit se lasă așteptată.
Am mai început de altfel scrierea impresiilor de călătorie dar până acum fără un succes notabil, poate pentru că nu mă simt (ca în alte dăți) deloc dezrădăcinat.
Poate de vină e tehnologia care mă leagă suficient de acasă, poate că atmostfera e altfel sau poate pur și simplu, în virtutea inerției, am învățat să fiu eu cu mine acasă, indiferent de spațiu și timp.
Dar ca să intru în ritmul noului episod, câteva cuvinte scoase cu cleștele:
În primul rând ar fi clișeul că Zurich ar fi o lume a contrastelor: într-un oraș care-și etalează cu bună știință bogăția pragmatică, nu opulentă dar omniprezentă într-un mod reținut și pervasivitatea sistemului ascuțit de reguli, au și ei decăzuții și inadaptații lor. Aș spune însă, că în locul unui haos prezent, Zurich e mai degrabă o lume în care contrastul e în legitimă existență, încadrat clar în cutiuțe cu eticheta de preț la vedere.
Da, Zurich-ul e probabil cel mai bogat oraș în care am stat vreodată: cele mai multe Porche-uri pe cap de locuitor, Ferarri și Maseratti precum și Rolls Royce sau chiar un Lotus Elise, modelul acela din abțibildurile de la guma Turbo; cele mai multe galerii simandicoase de artă, vile pe marginea lacului, iahturi și bărci, oameni eleganți și magazine scumpe. Totuși oamenii merg mult cu bicicleta, nu-și ies de sub plapumă și par a simți foarte bine când e momentul să mănânce la cantina universității și când la restaurant.
Pe de altă parte, există Langstrasse - un red light district mai mic, cu sex-shopuri și prostituate învălmășite printe șaormerii turcești, magazine de haine, ceasuri sau biciclete, baruri de toate felurile și câteva mici ateliere de artă.
Deși mai obscur și mai puțin fashion, cartierul nu mai e însă de mult unul rău famat: prostituatele parcă s-au rărit de pe trotuare, pe străzi circulă nestingherite, printre mașini scumpe domnișoare hip pe bicicletele lor cochete iar poliția face ture, povestind la nevoie cu câte unul din puținii ce-și mai ies din matcă.
Totul pare deci a avea un loc dedicat, tot ce se întâmplă are permisiunea de a se întmpla, are o cauză economică pregnantă (ca în cazul prostituției) sau una socială, ca în cazul galeriilor independente de artă sau a cărării trasate priceput pe deal, marcată vizibil cu roșu: "BIKE TRAIL".
