Cred că nimic nu e mai reprezentativ pentru România – impresionant pe alocuri dar înfricoşător de cele mai multe ori – decât clădirile.
Luaţi de exemplu Casa Poporului, un monstru de fier şi beton în centrul Bucureştiului, un spaţiu parcă mort, ancorat într-un film alb-negru cu limbaj de lemn şi şepci de proletar transformate peste noapte în cravate elegante.
Spre deosebire de alte capitale, unde spaţiul din zona clădirilor oficiale este integrat cumva în viaţa socială, Casa Poporului este la noi elementul central, gri, simetric şi mai presus de toate – mare!
Dimensiunea este caracteristica principală a clădirilor româneşti, lucru probabil evident pentru perioada comunistă, când toate planurile cincinale sau de altă factură trebuiau depăşite, iar rezultatele victoriei socialiste trebuiau afişate cât mai public şi cât mai opulent.
Ori de atunci până acum nu multe s-au schimbat în fabulo-spiritul românesc, mai ales că noii stăpâni nu sunt decât subalternii, copiii sau nepoţii celor vechi. Ei, ca şi ceilalţi înaintea lor au reuşit să facă un singur lucru: să forţeze sistemul să meargă în favoarea lor, chiar dacă ismul s-a schimbat din comun în capital.
Un exemplu perfect de asemenea viziune am auzit-o acum ceva timp prin Petroşani: pe drumul ce duce spre telescaunul de acces în Munţii Parâng au crescut de câţiva ani vile şi vilişoare, multe din ele fără vreo fărâmă de ergonomie sau fără vreo pretenţie de arhitectură. Una din ele, a unui (fost? actual?) stăpân din zonă a fost construită la propriu pe ideea Mai mare decât a vecinului – la propriu însemnând că proiectantul proiectului a primit această unică şi inflexibilă indicaţie.
În acelaşi sens, mă minunez încă de clădirile unor universităţi / facultăţi din ţară, în special de Clădirea (da, cu C mare) Facultăţii de Ştiinţe Economice din Cluj. Monstru de beton, cu 6 etaje, subsol şi o intrare grandioasă, cu gresie alunecoasă înăuntru şi nişte plăci similare gresiei pe suprafaţa exterioară (din care unele au început să cadă deja după vreo doi ani de când clădirea a fost terminată), cu nişte curţi interioare strâmte cu vagi urme de vegetaţie între zidurile înalte, cu holuri întortocheate, camere prea expuse la soare şi totul, totul tăiat în unghi drept, geometric, curat şi total impresonal.
Ce mi s-a părut şi mai amuzant venind la Cluj pentru a mă înscrie la studii doctorale, a fost că la prima vizită am fost plimbat prin Clădire pentru a vedea minunea. O cunoşteam deja (aveam o prietenă studentă acolo) dar protestele mele bălmăjite n-au fost probabil auzite aşa că am fost plimbat cu liftul electronic, am vizitat cafeteria de la subsol şi m-am lăsat vizibil impresionat de spaţiile de curs şi seminarii, de dotările din laboratoare, de forţa emanată prin clădire de Facultatea care mi se prezenta.
Nu oamenii sunt importanţi în ecuaţia asta, nu realizările lor, modul lor de a lucra sau umanitatea lor – deschiderea lor spre nou şi spre alţi oameni, nu atmosfera sau relaţiile umane contează ci Clădirea – singura care dovedeşte, fără drept de apel, succesul în lumea nouă!
