Valul espresso si malul romanesc.

Acum cateva luni, pe la sfarsitul primaverii anului trecut mai exact, fratele meu, venit in vizita din SUA, imi povestea cu o usoara nota de (auto)ironie despre Espresso's New Wave care lovise se pare New York-ul.

Era vorba de o serie de noi tehnici de preparare si / sau servire a cafelei de tip espresso, promovata in localurile trendy la rand de arta (savoarea unuui tip special de cafea preparata intr-un anumit mod, la care se adauga o estetica deosebita - vezi imagine - creaza un cadru nou, mai rafinat procesului de altfel relativ banal al sorbirii licorii propriu-zise).

Fiind un fan declarat al acestui tip de cafea (de fapt este singurul tip de cafea pe care o agreez), m-am bucurat (si amuzat bineinteles) sa vad ca americanii au mai scos o gaseslnita de pe undeva, dupa ce ani buni auzisem mai peste tot ca la ei se consuma o cafea destul de proasta si foarte light. Articolul originial legat de Espresso Wave -> aici.

Mi-am amintit de Valul american de espresso datorita unui articol citit pe blogul lui Ioan T. Morar, despre cafeaua / cafeneaua Starbucks din Bucuresti, care e orice doar un espresso cumsecade nu.

Despre espresso-ul cumsecadei am invatat de la cea mai buna sursa posibila: un italian stabilit de ceva timp in timisoara, cu apucaturi tipice: curvar dar de treaba, agitat in trafic si mare amator de espresso scurt, pana la jumatatea canutei (da din aia mica), cu putin lapte proaspat si mult zahar. Mi-a placut din prima aroma puternica si senzatia pe care o ai (nu tot timpul dar de cele mai multe ori) dupa o cafea de genul asta si parca imi si imaginam nasterea espresso-ului ca pe un proces creator care a pus impreuna tehnica macinarii cu arta bunului gust pentru a atinge perfectiunea - maximul de senzatie pe care ti-l poate produce banala indeletnicire.

Lasand in mijlocul acelui proces oameni nepregatiti /neinteresati, la Starbucks Bucuresti s-a pierdut acel ceva care defineste produsul si a ramas in urma o apa colorata cu un nume pretentios.

O experienta similara am trait in cateva randuri la Alba-Iulia, desi sub alt aspect: in multe din localurile (sa zic trendy?) pe unde-mi consum existenta, a fost re-inventat espresso-ul si pus in categorii pentru toate asteptarile. Astfel, mai peste tot exista espresso scurt (adica espresso) si espresso lung (cu mai multa apa, pentru omorat plictiseala). Si dupa ce abia ma obisnuisem cu ideea si am inceput sa comand direct espresso scurt cu lapte, o noua gaseslnita romaneasca isi face aparitia: essspresso-ul italian.
Va sa zica exista o categorie de oameni care dupa ce au comandat espresso, s-au simtiti ofensati de cantitatea de lichid primit si probabil au apostrofat chelnerita sau chiar barmanul. Iar cate unul mai rasarit dintre cei mustruluiti de clienti si-a adus aminte ca italienii asa l-au proiectat.

Mi-l si imaginez pe Mr. Cool, abia venit din Germania cu BMW-ul lucind, intrand lent in tzoale de firma in Mall-ul din Alba Iulia unde lucreaza vreo cinci fosti colegi de clasa, urcand la KM 0 (un bar plasat in centrul atentiei) si comandand un espresso:
"- Domnisoara! Alo! Ce e asta? Pai pune acolo mai serios, io-s de atata?
- Pai stiti, espresso italian...
- Lasa-ma cu macaronarii, tu pune acolo calumea, hai, ia-l si adu-mi altu!!"

Malul romanesc, creat cu capete seci si tupeu, sprijinit cu bani din afaceri dubioase mai sparge iata un val venit de dincolo si-l transforma in ceva autohton, lipsit de sens sau savoare.