De ce şi cum citim

Cărţile (şi cititul) au fost întotdeaunasubiecte pentru dezbateri destul de interesante - unii deplângeau scăderea interesului tinerilor pentru citit, alţii se arătau intrigaţi de preţurile ridicate motiv pentru care profesorii de liceu de exemplu au primit bonus de salar special pentru a cumpăra cărţi, bonus care în multe cazuri a fost consumat pe orice altceva (la înţelegere cu librăriile).

Pentru mine, cititul a fost în primul rând un prilej de a fi altfel - la 5 ani vecinele bunicii se strângeau grămadă să vadă minunea (sic!) - adică pe mine citind cu patos şi intonaţie din vreo carte (în condiţiile în care pe acolo erau mulţi oameni mari care abia ştiau literele). Eram un fel de superstar al uliţei, fără a şti ce înseamnă asta măcar. De învăţat nici nu ştiu cum am învăţat - cred că întotdeauna mi s-a părut foarte simplu: am auzit o poezie de atâtea ori încât am început să pot urmări frazele în paginile cărţii.

Ulterior am început să citesc în fiecare zi, devorând cărţi ca "Cireşarii", "Cei trei muşchetari" sau "După 20 de ani", precum şi cărţile lui Jules Verne. Ajunsesem într-un punct în care, prin clasa a 3a, plictisit de ora de citire la care mulţi colegi silabiseau sau chiar se blocau de tot, citeam din câte un roman pe sub bancă.

Când am mai crescut, am dat de calculator şi lucrurile au intrat pe o pantă descendentă. Cărţile au fost înlocuite parţial de omuleţi care împuşcă alţi omuleţi, de filme şi navigat aiurea pe net. Însă după încă puţin timp, am revenit la citit deşi cu o modificare importantă: cărţile de acţiune sau aventuri s-au transformat în cărţi mai dense, despre oameni, despre relaţii, despre viaţă. Dacă cititul iniţial era atât o formă de relaxare cât şi un mod care-mi permitea să-mi creez personaje imaginare, să visez cu ochii deschişi la aventuri şi eroi, cărţi precum Luni de fiere sau Complexul lui Portnoy - cu care am intrat brusc în lumea adultă - m-au dat peste cap şi m-au aruncat într-o mare de idei şi dileme din care nu o să ies niciodată (şi nici nu aş vrea) pentru că fiecare idee crează noi dileme şi fiecare dilemă idei noi.

Fascinantă perioadă, în care colegii (de fapt mai mult colegele) care doreau să sugereze o anumită aplecare spre intelectual - treceau în rubrica hobby din CV cititul şi cei care citeau erau sau încercau cel puţin să pară a different breed, perioadă în care încercam să înţeleg şi dezbăteam ore în şir diferenţa între un autor bun şi un autor mediocru.

Cititul ca hobby a trecut pe lângă mine fără a se lipi vreodată. Nu am simţit niciodată relaxare în cărţile pe care le-am citit, ci mai degrabă acute procese de întrebări şi răspunsuri, revelaţii (în sensul identificării cu personaje sau autori care par a-ţi exprima gândurile tale pentru care tu nu ai suficiente cuvinte). Cititul a fost pentru mine greu - un proces activ în care nu doar încercam să ma transpun în poveste ci încercam să identific sensuri, să extrag un fel de esenţă ascunsă, să mă infectez de creaţie. Dar totodată, până recent mi-a fost greu să intru în procesul acesta fără frică, cu creionul înainte - să notez, să citesc şi să recitesc, să caut analogii. Să disec şi să diger cartea, să-mi fac infuzie cu ea, pentru că altfel risc să rămân doar la suprafaţă, cu o poveste mai mult sau mai puţin interesantă cu care mi-am mai omorât nişte ore şi pe care pot s-o aduc în discuţie bucuros când e vreo dezbatere inteligentă...

"They knew me well there [at the library] because I was giving them all kinds of trouble asking for books they didn't have, urging them to borrow rare or expensive books from other libraries, complaining about the poverty of their stock, the inadequacy of their service, and in general making a nuisance of myself. To make it worse I was always paying huge fines for books overdue or for books lost (which I had appropriated for my own shelves), or for missing pages. Now and then I recieved a public reprimand, as if I were still a schoolboy, for underlining passages is red ink or for writing comments in the margins."

(Henry Miller, Plexus)