Roşii româneşti şi creier verde

Trippin' cu CFRul pe fatidica ruta Timisoara - Iasi (trenul foamei). Observ cu groaza ca fac cinci ore pana in Alba Iulia, asta inseamna 5 ore de amestecat agricultura, politica, vreme si in general life and everything, din discutia a doua doamne de prin ceva sate din Moldova.

Una cu batic si mustata, spre 60 as zice desi ma pot insela usor in privinta varstei, cu o carte din care n-am vazut decat semnatura primului text (Preot Alexandru cumva).

Vecina de vizavi, spre 50 de ani si 100 de kile, genul de femeie 3 în 1 ce abia încape în scaunul din compartiment, foarte vocală (pe cealaltă abia o aud), blondă cu părul prins în coc, telefon mobil (al meu e slăbuţ pe lângă al ei) agăţat la gât, geantă Louis Vutton (poate falsă, poate originală), fată în italia, brăţară şi două lanţuri de argint, dintre care unul cu cruce (cu ceva pietricele!).
În rest în compartimentul de 6 persoane - 3 bărbaţi (din care unul sunt eu şi unul e soţul doamnei blonde) - mai nou (după vreo oră) patru, toţi tăcuţi, mai citesc câte ceva, mai se uită curioşi la spectacol...

Din discuţia doamnelor aflu de tinereţile lor când îşi doreau să aibă gospădărie, nu ca tinerii din ziua de azi, care ... "eh" (atât am înţeles), despre ouăle roşii de Paşte care se fac vinerea şi nu joia sau sâmbăta cum am crede.

Mi-e greu să le urmăresc şi să le înţeleg, pentru că sar de la un subiect la altul, criticând în cel mai mult timp tineretul, occidentul şi toate aistea; până şi căldura e cumva vina noastră (a tinerilor, a orăşenilor) care facem numai drumuri asfaltate: "cum să nu fie cald când toate drumurile îs numa asfalt de nu se mai vede pământul?".

Cu puţine excepţii (cum a fi a roşiilor româneşti mai bune decât cele importate), tot ce aud şi reuşesc să procesez din mormanul exploziv de cuvinte înşirate îmi provoacă câte o micro-leziune la nivelul cortexului: "Ceauşescu dădea de lucru la tineri" e o idee - şi regăsesc în ea laitmotivul statului-providenţă de care nu reuşim să scăpăm de 20 de ani; "doamne-ajută la mai bine deşi nu văz să fie", spune purtătoarea telefonului mobil de ultimă generaţie şi a genţii Louis Vutton (fie ea şi falsă); "Occidentalii", spune doamna blondă cu fata în Italia, împingând cuvintele unul peste altul - sunt "nebuni la cap".

Mă uit la ele şi mă gândesc la un exemplu clasic de generation gap. Dar e mai mult de atât - venim din lumi diferite; trăim în lumi diferite - ar fi posibilă reconcilierea celor două lumi, mă întreb, după care continui să mă holbez la doamna blondă, cu cei trei dinţi lipsă şi ochelarii groşi pe ochi. Între accentul moldovenesc rural, viteza cuvintelor ce se învălmăşesc în prea micul nostru compartiment şi subiectele care sar ca mazărea mexicană, cele două femei îmi par mai degrabă extraterestre comunicând într-o pseudo-limbă şi-mi imaginez, când presiunea continuă a cuvintelor (nici o pauză în discuţiile lor timp de câteva ore) atinge masa critică, cum le izbesc craniile de geamul de la compartiment, cum li se scurge creierul verde cu sânge verde de extraterestru pe geam, lăsând loc liniştii şi calmului.

Roşii româneşti şi creier verde - singurele posibilităţi de conciliere între lumile noastre.