Dictatura - un brand de "aproape succes"

"AM INVINS!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
am scapat de dictator!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!"

Asa m-a întâmpinat de dimineaţă fereastra aplicaţiei de Instant Messaging, anunţând ieşirea din criză, scăparea de sub jugul băsescian, ieşirea în lumină, victoria libertăţii (şi alte astfel de formule rupte din filme holywoodiene). Când colo, surpriză - pe net, realitatea era total alta - sprijinit de românii de peste hotare, Băsescu suflă mingea victoriei de pe linia careului în care se înghesuiau să intre (să prindă şi ei un loc în poza revoluţionarilor), pe lângă Geoană (+ echipa) şi Antonescu, nume ca Vadim Tudor şi Gigi Becali + ungurimea.

În postul de sâmbătă criticam implicarea emotivă a concetăţenilor mei în susţinerea candidatului favorit şi încercam să mă păstrez oarecum obiectiv, pentru că eu nu pot avea siguranţa manifestată de aceştia: nu ştiu cu siguranţă dacă unul este mai bun decât celălalt. Şi nimeni nu va şti asta niciodată, pentru că doar unul poate câştiga (deci comparaţia nu poate fi realizată).

Bineînţeles am avut o opţiune politică (deşi a fost şi pentru mine la limită alegerea între a vota sau au nu vota) dar care a fost ea mi se pare mai puţin relevant. Ce mi se pare interesant în schimb este înverşunarea echipei lui Geoană (& comp) de a merge pe strategia dictatorului. Deşi n-am auzit pe cineva să explice concret acţiunile dictatoriale ale lui Băsescu (cu fapte, nu supoziţii şi scandaluri de presă) sau măcar să explice cum văd ei posibilă instaurarea unei dicaturi într-o ţară în care preşedintele reprezintă partidul minoritar din parlament, trendul Băsescu-dictator a fost înghiţit pe nemestecate, udat din belşug cu sosuri şi licori ameţitoare de presa română (apropo de asta, ameţitoare prezenţa lui Cornel Nistorescu aseară în studioul Realitatea TV care pe lângă un tupeu inimaginabil şi o lipsă totală de bun simţ în relaţia cu restul invitaţilor se face vinovat de "îngroparea" - înceată dar sigură a ziarului Cotidianul).

Amuzant şi trist totodată a fost acest film în care Geoană a început să creadă el însuşi că este salvatorul naţiunii, purtătorul de stindard al celei de-a doua revoluţii româneşti - film ce a culminat cu evenimentele de la Timişoara unde paralela 1989 - 2009 n-a fost deloc apreciată, Timişoara rămânând încă un bastion anti-PSD.

Implicarea presei în tot acest scenariu mi-a adus aminte de unul din documentarele semnate de Michael Moore, în care explica rolul nefast al media în SUA, unde controlul asupra populaţiei se realiza cu marota terorismului: vrei liniste, publici o alarmă de atac terorist; ai un scandal la casa albă, creşti ameninţarea de la galben la portocaliu şi oamenii se ascund prin cotloane ca guzganii. La fel şi la noi, imaginea dictatorului a fost sădită în creierul românilor, care au ajuns să confunde contextul cu persoana şi să uite trecutul recent (mă refer la gafele PSD) de dragul schimbării.

Şi că se tot vorbeşte de românii din diaspora şi de rolul lor, aş puncta încă o dată un fapt: slaba pătrundere a presei româneşti în străinătate e cred dovada clară a importanţei pe care aceasta a avut-o în sprijinul lui Geoană, pe baza brandului "dictatură" asociat lui Băsescu. Cu "aproape succes"!

Later edit: tot ce ne lipseşte acum - pentru a face circul complet - e situaţia din fotbal. Cum nu ştiţi? Strigătul "ne-au furat!"