Despre competitie

Pe vremea când, la Timişoara fiind, plănuiam afaceri de milioane de euro (deh, am avut şi eu o fază din asta în care purtam mai des costum şi vorbeam toată ziua despre gannt, training, leadership) am citit (sau am auzit) - nu mai ştiu exact sursa - o poveste care mi-a rămas întipărită în minte, apropo de eficienţă ("the capitalist way"): Jack Welch - CEO al General Electric (numit "Managerului Secolului" de revista Fortune în 1999) obişnuia să concedieze în fiecare an 10% din angajaţii din conducere (pe cei cu cele mai slabe performanţe). Povestea e mai complexă de fapt, dar rezultatele sunt impresionante: GE şi-a crescut vânzările datorită lui de la 14 miliarde de dolari / an (sfârşitul anilor '80) la 410 miliarde /an (2004).

Revenind pe meleaguri natale, unde se vorbeşte de vreo 20 de ani de "creşterea calităţii", "atragerea investiţiilor", unde toată lumea face planuri strategice, implementează politici şi metodologii, povestea rămâne mai mult la vorbe, căci competiţia încă nu este un factor care să conteze în deciziile importante. Nu vreau să insist acum pe licitaţii trucate, pe mită şi relaţii (stabilirea afacerii pe baza acestora subminează concurenţa şi scade calitatea şi eficienţa mediului economic) pentru că nu mă pricep. În universităţile româneşti însă, mi s-a părut ciudat încă din start conceptul, tot mai des întâlnit, de "a păstra inteligenţa": să atragem absolvenţii buni (la noi) în Universitate; eu aş fi fost unul din beneficiarii acestei politici dar cum la Universitatea de Vest din Timişoara pe domeniul meu nu era posibilitatea angajării unei persoane noi a trebuit să-mi caut în altă parte: procesul a fost benefic atât pentru mine (m-am testat într-un alt mediu, într-un mediu în care eram necunoscut) cât - zic eu - şi pentru cei de aici (care au primit un nou mod de gândire, un stil nou de lucru).
"Overspecialize and you breed in weakness" - adică dacă toţi sunt formaţi în acelaşi mod, nu poate exista evoluţie. În plus, se limitează concurenţa reală - ceea ce e din nou un impediment în calea dezvoltării. În Statele Unite (deja mă enervează comparaţia!), nu ai voie să predai în Universitatea în care ai absolvit cursurile timp de 2 ani!

Şi o ultimă "găselniţă" a planului de dezvoltare tipic românesc este un indicator ARACIS (agenţia care se ocupă de reglementarea învăţământului superior) - care precizează că promovabilitatea unei specializări trebuie să fie peste 40% - adică buni, răi, nu contează... să treacă cât mai mulţi (să fie procesaţi de sistem). Pot înţelege că nu are sens o specializare unde nu promovează nimeni, dar dacă tot impui o limită minimă aş opta şi pentru o limită maximă - cred că motivul e evident. Dar pentru asta presupun că cineva trebuie să-şi asume implementarea reală a politicilor şi nu doar trecerea lor elegantă pe hârtie.