Despre oameni şi vremuri

În multe discuţii despre oameni şi vremuri am atins un punct în care se aberează (că n-om fi nicicare experţi în sociologie sau psihologie) despre nivelul cultural, intelectual sau social al concetăţenilor noştri.

Iar eu, de cele mai multe ori m-am găsit în colţul criticilor virulenţi ai stării naţiunii – pentru motive de altfel arhi-cunoscute: OTV-izarea spaţiului public în care are succes tot ce e simplist şi şocant, haosul sistemului de valori în care contează mai mult forma decât fondul, comercialismul exacerbat copiat “de dincolo” şi în fine, opacitatea şi inerţia celor mulţi care se mulţumesc să trăiască, lăsând gânditul pe seama vedetelor şi prezentatorilor de ştiri.

“Alba este un oraş agrar” îmi spune un prieten şi probabil are dreptate. Cultura urbană – experimentată temporar prin Berlin (un must-see pentru oricine a auzit de street-art vreodată) sau la New York (care este după mine în momentul de faţă al doilea pol al culturii urbane mondiale după Berlin) nu are încă forţa necesară pentru a pătrunde în minţile oamenilor locului.
Desigur, comparaţia este forţată, dată fiind diferenţa de dimensiune şi putere economică (mai ales ultima având capacitatea de a atrage după sine diverse manifestări sociale şi artistice).

Totuşi, progrese se pot face uşor: Cetatea din Alba Iulia poate avea - undeva (ferit de autobuzele cu turişti de vârsta a treia) un spaţiu alternativ. Lumea "civilizată", ca să mă feresc de prea-utilizatul "dincolo" permite (şi chiar finanţează) asemenea spaţii neproductive economic sau turistic (dar productive aş zice artistic şi cultural), chiar dacă, la o primă impresie sunt spaţii haotice sau murdare (cum e cazul Centrului Cultural Tacheles din Berlin - unde au lucrat şi lucrează zeci de artişti internaţionali, mulţi din ei foarte apreciaţi). Dar asta este o altă discuţie, despre cum a fi tipic turistic, curat şi dacă vreţi - politically corect distruge orice speranţă de nucleu artistic.

Aş adăuga la ideea de mai sus, ca modalităţi de progres socio-cultural stabilirea unor limite minimale clare în sistemul educaţional (unde se insistă pe promovarea "ajutorului reciproc" şi lipsei competitivităţii) şi pe organizarea mai cu cap a evenimentelor de la secţiunea entertainment. M-am săturat de artiştii populari traşi la indigo, de manele şi playback, de programe dubioase fără nici o noimă (vezi articolul din Caţavencu), m-am săturat de echivalenţa popularitate - valoare şi vreau, am pretenţia de la gestionarii banului public să provoace inteligenţa naţiei, să le dea ceva digerabil dar nu deja mestecat, înghiţit şi regurgitat pe o scenă.

Mă întreb în final cui ajută exprimarea plastică a unor frustrări personale - căci mai mult de atât nu reprezintă articolul de faţă. Evident că nu sunt singurul care gândeşte aşa (ba chiar mă declar mulţumit că în jurul meu sunt oameni ce înţeleg şi sprijină aceleaşi idei ca mine) - dar ei deja ştiu acest discurs. L-au mai auzit, îl au şi ei în ei (poate nu aşa plastic, dar de multe ori la fel de personal).
Iar ceilalţi oricum nu vor citi / înţelege / sau reţine ceva. Ba poate se vor înverşuna în modelul lor existenţial, pentru că pentru ei - ei au dreptate şi nimeni altcineva. Mai trist este că ei formează majoritatea şi afectează (infectează?) prin asta mediul tuturor (pentru că, nu-i aşa - majoritatea decide).

Până una alta, discursul meu e menit să coaguleze - să-i întărească pe cei ce înţeleg, vor şi pot, iar dacă se vor face acei paşi - indispensabili deşteptării - mă voi bucura alături de ei.
Dacă nu, am înţeles că în Australia e soare. Sau ştiţi vreun loc mai departe?

Notă: Acest articol a apărut într-o formă redusă în "Zile şi Nopţi" de Alba.