Arbeit macht frei.

De la cinismul mesajului Arbei Macht Frei (Munca [te] eliberează) plasat pe zidurile si portile de fier ale lagărelor naziste si până la modul de a privi munca pe care o văd azi în jurul meu, nu e o diferentă asa mare precum ar părea la prima vedere.

Desigur, conditiile de muncă ale prizonierilor de atunci nu sunt comparabile nici cu cea mai naspa firmă sau institutie de azi, dar motivatia muncii nu s-a schimbat prea tare. Daca viata celor de atunci depindea direct de capacitatea lor de a munci (si a se face utili gardienilor), viata celor de acum este guvernată de principiile economiei de piată (si in special de venit) - un dictator fără chip, mai putin palpabil si prin asta mai pervers. Desigur, unii aleg activităti care le place, sau ajung să le placă activitatea care se nimeresc să o facă. Dar majoritatea se multumesc să-si înjure seful, colegii, sistemul, firma , activitatea (sper că nu am uitat nimic) când ajung acasă plictisiti si obositi.

De aici si teoria efortului minim - fiecare din indivizii care corespund situatiei de mai sus are în activitatea lui zilnică un scop unic: minimizarea efortului. În fiecare zi, în fiecare oră văd oameni care îsi caută justificări pentru a NU face ceva (celebrul - "asta nu e treaba mea"), oameni care se compară constant cu altii ("X-ulescu lucrează mai putin ca mine") iar în câteva situatii am fost chiar sfătuit să nu-mi mai depăsesc atributiile (doar ce instalasem niste programe pe calculatoarele dintr-un laborator, pe vremea când eram in Timisoara pentru că începuse semestrul de două săptămâni si încă nu reuseam să găsesc de fapt în atribuitiile cui intră acea activitate).

O consecintă a celor de mai sus, la fel de surprinzătoare pentru mine, este raportarea permanentă (si niciodată în sens pozitiv) a beneficiilor la efort. Individul - va să zică - nu se simte suficient de motivat (financiar) si din cauza asta îsi limitează el efortul, să nu cumva să pună vreo stinghie din jumătatea de gard pe care o face vecinul. O opinie puternic exprimată
în sensul ăsta este aceea a corelatiei dintre calitate si recompensare. Deci X-ulescu ar putea mult mai mult, dar doar dacă ar fi plătit si el la nivel de UE. Premisa este evident falsă: în teoria resurselor umane salarul este un factor motivational cu efecte foarte reduse si doar pe termen scurt. Iar calitatea produsului muncii unui individ este direct proportională cu abilitătile lui si nu cu mărimea contului. Astăzi de exemplu am rezolvat o problemă tehnică în mai putin de un minut, după ce persoana responsabilă de asta s-a chinuit mai mult de jumătate de oră fără vreun succes. Iar salarul lui este mai mare decât al meu. Deocamdată.
Pentru că după cum spunea o veche cunostintă - manager general la o firmă multinatională si antreprenor de succes ulterior - într-un discurs adresat studentilor de la Universitatea de Vest Timisoara: "gânditi-vă mai mult... focalizati-vă pe a vă face treaba bine. Pe a învăta continuu. Pe a progresa si a fii cei mai buni în domeniu. Banii vor veni cu sigurantă după aceea.