Teoria Efortului Minim

E dimineată. Pedalez pe strada care coboară putin de la blocul de garsoniere în care locuiesc înspre bulevardul ce duce spre universitate. Am într-o mână o coajă de banană de la micul dejun al zilei, mâncat în grabă pe două roti.
Zona prin care trec e o zonă rezidentială plină cu vile si case de tot felul, în care nu m-ar deranja deloc să locuiesc si eu la un moment dat.
Din cauza asta probabil nu au nici un cos de gunoi la stradă, asa că sunt nevoit să fac putină echilibristică cu coaja de banană fluturând în mâna stângă.
As putea să o arunc lângă trotuar, acolo unde se uneste strada cu trotuarul si asa mai sunt din loc în loc câte o doză, un pet sau o hârtie. Sau as putea să o arunc undeva în iarbă, sau chiar în curtea cuiva. Acolo sigur nu o s-o vadă nimeni!
Totusi, în timp ce pedalez, fac echilibristică si mă gândesc la toate astea, decid că prefer să fac un mic efort si să-mi port gunoiul până la primul loc amenajat. Dozele, pet-urile si hârtiile de pe stradă n-au avut aceeasi soartă, pentru că purtătorii lor nu au vrut să facă nici un efort.

Ei, ca multi altii, functionează pe principiul efortului minim. Cel mai usor lucru, când ai o coajă de banană în mână, sau o doză, sau un pet golit este să-i dai drumul. Bineînteles rezultatul este cel mai negativ cu putintă. Fenomenul grătărelelor de la iarbă verde unde rămân mai mereu mormane mai mici sau mai mari de gunoaie, fenomen redescoperit la fiecare 1 mai de prezentatorii de televiziune, e legat tot de teoria efortului minim.

Intr-un alt context, acum 5 - 6 ani, pe vremea când eram student, un profesor mai tânăr (şi mai inteligent) ne-a pus sa ghicim care e scopul lui acolo. Nu am ghicit. A spus - si cred că îmi amintesc bine - scopul meu aici este să îmi minimizez efortul.
Nu am înteles la momentul resprectiv dar pe parcursul următorilor ani am început să fac acelasi lucru. La orele la care nu se puneau absente mergeam din când în când, la examenele la care puteam să fac un proiect - îl făceam si scăpam de examinare. O prietenă care recent a trecut printr-un examen adevărat (cu zeci de întrebări încrucisate) în Italia unde e plecată cu o bursă a concluzionat că si noi, ca produse ale sistemului, îndobitociti si fără mentori care să ne inspire, am aplicat teoria efortului minim. Din fericire prentru noi, ori pentru că efortul nostru minim era mai mare decât credeam, ori pentru că ne prindem mai repede decât altii, am fost tot timpul printre primii dintre colegi.

Teoria efortului minim e aplicată cu mare succes si de studentii mei. Parcă cu mai mare succes. Sunt si exceptii, bineinteles, dar cei mai multi nu numai că nu se stresează acolo unde nu li se cere mare lucru, dar nu se stresează nici când li se cere. Pentru că stiu că oricum o să treacă si ei cum au trecut si altii (din milă sau din pilă, cum se zicea mai demult).
Teoria efortului minim e aplicată însă si de multi dintre profesori. De la cursuri depăsite - am găsit un curs de bazele informaticii în care nu se vorbea încă despre DVD-RW, probabil pentru că la data tipăririi materialului, DVD-urile nu puteau fi scrise - la lipsa de la ore, la examene date pe proiecte evident copiate (partial sau total), la o atitudine generală de delăsare si dezinteres pe sintagma românească merge si-asa!

Singura întrebare care rămâne este - Oare o să ajung si eu asa?