Good Movies: Requiem for a Dream

Să faci un review la Requiem for a Dream nu e un lucru foarte lejer: desi am văzut filmul de mai multi ani (si l-am mai revăzut ulterior), contactul cu el - ideea de a scrie despre el, re-ascultarea unor melodii de pe coloana sonoră sau revederea câtorva scene este suficient să-mi dea acea senzatie de goosebumps (pe româneste pielea de găină) simtită în general în momente de maximă intensitate emotională.
Povestea filmului tratează dependenta în mai multe forme - primul strat ar fi dependenta de droguri, dar sub stratul superior, Darren Aronofsky (regizor si scenarist mai putin popular dar mai mult artistic) face câteva paralele cu dependenta de celebritate (nevoia de a fi cunoscut / apreciat) de oameni (nevoia de a avea o viata socială) sau de sex / fetisism (partea cu maniacul sexual).

Revenind la subiectul principal, sunt trei elemente care disting filmul de alte filme cu subiect similar (cum ar fi Trainspotting, Fear and Loathing in Las Vegas sau Blow - ca să numesc doar trei dintre ele):

• în primul rând, umorul este total nimicit. Dacă în Trainspotting era o modalitate de eliberare - principala modalitate de eliberare din poveste, în Fear and Loathing... era pur si simplu o parte importantă a povestii (iesirile din realitate generau un haos amuzant) iar în Blow ajuta la crearea personajului biografic, aici nu e loc pentru umor - la început mai încet, iar apoi tot mai repede (ca într-un whirpool) suntem atrasi tot mai puternic în povestea dependentei si efectelor ei sociale.
• al doilea punct este puterea, impactul dur pe care filmul îl doreste. Muzica (incredibilă de altfel semnata Clint Mansell si Kronos Quartet), imaginile (unele din ele foarte dure) succedate cu viteză, miscarea camerei, toate elementele de regie (dilatări de pupile, suprapuneri de imagini, rotiri bruste de cadru) contribuie la crearea uneia din cele mai dure productii cinematografice.
• în final - avem doar vagi momente de bucurie/fericire, care scad în intensitate si în frecventă pe parcursul filmului - departe de exemplu de finalul cvasi-fericit din Trainspotting.

Mă voi opri aici, să nu vă iau plăcerea vizionării (dacă vă tine!), citând una din putinele critici negative la adresa Requiem For a Dream pentru că surprinde una din intentiile filmului - să înghesuie într-o oră jumate cele mai brutale tehnici cinematografice posibile într-o poveste spusă pe toate părtile, doar pe asta nu...:
In the end the movie goes nowhere a hundred movies haven't already been and tells us nothing we don't already know. It does so with so much violent energy, however, it's like four brutal years at film school crammed into an hour and a half. (Washington Post Stephen Hunter)

Referitor la muzică, check this out (cu căsti sau boxele date tare ;) ):