A fost si a trecut

1 Decembrie, Ziua Naţională a României a trecut cam pe nesimţite; dar e normal să simt aşa când nu am TV (da, contrar părerilor enunţate de unii, chestia cu TV-ul nu e un trend ci un obicei dăunător de care m-am lăsat) si nu mă pot conecta la atmosferă.
Dar ce vorbesc? Eu sunt în atmosferă. În mijlocul atmosferei. Doar sunt la Alba Iulia...

So what happened?

Pai de la 1,63 metri de sol, locaţie la care se aflau ochii mei, n-am reuşit să văd mare lucru din paradă. Am văzut doar 3 avioane, 3 elicoptere şi câteva chipiuri defilând, urmate de diferite cuşme populare şi oameni călare (pe ăia i-am văzut, că erau la înălţime).
După finalul paradei - aflată sub semnul a nu mai e ce-a fost - ne-am învârtit prin parc, pe lângă corturile cu mângare gratis, unde lumea se lupta mai ceva ca în războiul de independenţă să prindă o farfurie cu sarmale. Departe de noi (noi fiind românii) încă ideea de a expune din gastronomia românească curiosilor - sensul era acolo de a astâmpăra foamea, măcar pentru câteva ore. Nu se gândeau săracii oameni, în timp ce se înghesuiau în jandarmii care încercau să-i ţină în rând, că după 3 - 4 ore vor fi în aceeaşi postură de la care au plecat.
Pe lângă devorarea generală de sarmale, mici şi alte produse similare peste tot prin parc - pe banci, lângă statui, printre copaci (cu tot cu stersul de iarbă), am mai avut o tentativă de a merge în şanţurile cetăţii - locaţie destinată evenimentelor de tot felul - nu de altceva, dar aveam o poftă subită de dulciuri, care cerea un kurtos kalacs (sau colac?), chit că nu e un produs foarte românesc. Tentativa a murit în faşă oricum, datorită celor cateva sute de oameni pe metru pătrat care încercau fie să intre în şanţuri, fie să iasă... deodată.

Partea a doua a evenimentelor nu am mai prins-o. Nu sunt fan muzică populară desi pot întelege sensul acestui tip de concert de 1 Decembrie. Ce nu pot să înţeleg e ce căuta Andreea Bănică (sau Bălan? nu stiu că tot le confund) pe scenă... Am ignorat-o cu success în timp ce treceam pe acolo în drum spre concertul BAU & BLANOZ dintr-un club mai mic (concert care a fost pe departe cea mai bună realizare a zilei). Deci ziua de 1 Decembrie s-a încheiat pentru mine la fel cum începuse, fără vreun simţământ patriotic trezit la viaţă, fără să găsesc să-mi iau un steag (din ăla mai serios, nu prostii de 3 lei) . De fapt s-a încheiat mai rău - dacă de dimineaţă era un soare optimist, seara şi vremea plângea în urma evenimentelor de peste zi.
Ah, au fost si artificii, pe care nu le-am văzut si de care toată lumea care mi-a povestit au considerat că au fost boooooriiing.

So? Ce am învăţat noi din această experienţă? Că în anii electorali sunt mai puţini bani pentru evenimente publice? Poate... Că edilii noştri (sau autorităţile în general) n-au habar pe ce lume trăiesc? Posibil...
Lecţia mai importantă - pe care tot nu reuşim s-o învăţăm de câteva ediţii încoace, e că trebuie să ne adaptăm timpurilor. Nu se mai justifică un singur eveniment mare pentru toată lumea, la fel cum nu mai acceptăm un singur partid sau un singur conducător (mai mult sau mai puţin iubit). Creearea unor focare diferite pentru eveniment şi mai ales organizarea lor de persoane diferite (să mai scăpăm de Andre-le de tot felul din concertele pentru tineret) în locaţii alese în aşa fel încât să nu se calce unii pe alţii pe botine ar fi cred o soluţie de preferat.

Imaginaţi-vă programe "pentru tineri" (vai cât mă poate enerva sintagma asta!) care să pună în valoare artele, să aducă oameni care să vorbească despre experienţa lor în comunism, sau - dacă mai există - oameni care au experienţa Unirii. Imaginaţi-vă mici ghiduri distribuite tinerilor în care sunt ilustrate etapele principale din crearea României, imaginaţi-vă visuals create cu imagini de la 1918 puse faţă-în-faţă cu imagini de la 1989 şi cu imagini de azi... imaginaţi-vă workshopuri de creaţie (în ceramică de exemplu - ceva de genul make your own 1918 clay cup).
Sau imaginaţi-vă voi ceva. Până la urmă e fain să visezi...