Cu intarziere - dar mai bine decat niciodata, iata si povestea zilei no. 3:
Din start am tăiat orice tentativă de a vedea trupele de la prânz, desi mă tenta Veritasaga si E.M.I.L. dar căldura, oh căldura...
Asa că m-am dus doar mai târziu si am prins finalul de la Kraak&Smak - destul de dragut, numai bun de intrat în atmosferă. Trec repede peste partea introductivă spunând că trupa următoare - Stereophonics - nu m-au impresionat. Au cântat bine, dar sunau prea ca pe CD. Desi la una din piese au încercat să rockuie putin, după aia s-au multumit să cânte cuminte si frumos, iar eu - pentru că aveam nevoie de un film si al lor nu era prea ok - mi-am îndreptat atentia mai mult asupra paznicilor (că nu prea arătau a bodyguards cu burtile lor umflate) si m-am distrat pe seama asta.
Mai departe am asteptat-o pe Roisin Murphy. Si am asteptat. Si am asteptat. Si a apărut după 45 de minute - chestie care m-a ofticat foarte tare. Si-a mai recuperat cu Primitive (foarte, foarte OK) dar n-am mai stat să văd si restul pentru că ne mai întâlnim la Sziget, iar pe altă scenă începea Manu Chao.
***
Să zic că Manu Chao a fost bun e ca si cum as spune Nadia Comăneci a fost ok. De fapt, concertul Manu Chao a fost incredibil: atât el, cât si formatia (care bineînteles nu s-a abtinut să nu rockuie - tare de tot) au cântat fără întrerupere, din piesă în piesă, tare, în fortă, a comunicat cu publicul.
În public s-a sărit, s-a băut, s-a fumat si mai era putin până se făcea sex (apropo de Tequilla - Sexo - Marijuana) si să auzi vreo 5000 de români strigând la un loc marijuana ilegal?! nu e de ici de colo (mă întreb dacă apare pe TV).
În plus eu abia acum am realizat cât de political e muzica lui. Stiam că este, dar nu-mi imaginam că e asa de mult. Bush si politica americană sunt tintele lui preferate (si cred că înteleg de ce) iar asocierea pe care o fac unii între Manu Chao si Che Guevarra s-ar putea să nu fie chiar fortata.
Asa că Viva la revolucion!
joi, iulie 10, 2008
day three.
duminică, iulie 06, 2008
day two.
Acest articol trebuia să insiste pe justificarea faptului că am ales să NU merg la Kaiser Chiefs (mostly pentru că oricum o să-i văd la Sziget) dar ceva s-a schimbat...
Să încep totusi cu începutul.
Ziua de ieri s-a situat sub semnul ratării. Am plecat destul de repede, să-i prindem pe cei de la Dekadens (care cred că merită) dar am ratat autobuzul. Adică l-am luat în sens invers. Si apoi am asteptat o grămadă să vină cel de sens invers. Asa că am ajuns la ceva timp după ce s-a terminat concertul lor.
A urmat - în planul nostru - trupa The Moods, o altă trupă românească, care suna promitător însă am ratat scena. Nu era prea multă lume, ei cântau si eu mă tot întrebam oare de ce o mai rup pe ungureste din când în când. Din fericire ne-am prins la timp că nu stăm unde trebuie si i-am prins pe The Mood (sau Moods?) chiar după prima piesă. Au fost foarte ok - desi foarte tineri, se pare că au si ceva grup de fani (care se agitau pe acolo) si cred că o să vreau să-i mai aud.
Mai încolo am fost la Deluka - foarte faini (dar cam atât) si ne-am dus să-i vedem pe Neo, o trupă electro-pop ungurească. Nu ne-am dus la Manic Street Preachers desi îs un nume mare - că nu prea aveam chef de tăiat vene si în rest nu-mi zic mare lucru. Am prins If you tolerate this... după concertul Neo. Neo, care au fost văzuti de vreo 20 de oameni în total.
Au sunat binisor dar nu suficient de bine ca să fie interesanti. Solista e foarte HOT (a se vedea poza alăturată) si cântă ok, dar stilul e prea pop si prea sintetic.
După ce ne-am mai perindat pe acolo si am mâncat un funky chicken, ne-am dus la Nouvelle Vague. Iar am ratat startul - pe drum spre scenă deja se auzea prima piesă.
Când am ajuns acolo însă am revenit la viată. Lumea era foarte în vervă, muzica suna incredibil de bine, iar cele două soliste erau pur si simplu incredibile. Schimbând mereu partitura între erotic si puternic, senzual si penetrant, destrăbălându-se pe scenă mai ceva ca Alanis Morisette - păreau cu totul si cu totul dintr-o altă lume, o lume în care am privit si noi pentru vreo oră. Concertul a fost ca la carte - cu muzica normală de pe CD dată mai repede, punctată agresiv la instrumente si voce acolo unde se poate, întârziată si întinsă la maxim unde se cerea, asezonată din plin cu miscari senzuale, dansuri sincopate si cântat cu publicul, plus un bis de vreo 15 minute cu portiuni instrumentale demente si încă două piese (bis pe care l-am cerut timp de 15 minute - probabil să vadă dacă chiar mai vrem) asa încât la final, dacă mă întreba cineva de Kaiser Chiefs as fi răspuns: Kaiser Who?
Si azi?
Dacă Roisin e măcar jumate din Unkle (si ar trebui să fie), iar Manu Chao e mai ok ca Nouvelle Vague (si ar putea fi), s-ar putea să mă îngrop în parcarea de la Romexpo până la anul!
more pics:
sâmbătă, iulie 05, 2008
day one.
Caldura mare, moser.
Asa a fost azi toata ziua prin Bucuresti. Exasperant de cald, aglomerat si nevricat Bucurestiul. Intr-o alegare continua dar cam zapacita, parca bucurestenii devin tot mai idioti de la an la an. Adica aia tipici, care locuiesc de câtiva ani în Bucuresti si devin mitici.
De dimineată de când am ajuns, am dat doar peste fenomene: nimeni nu are chef de tine (să-ti explice pe unde trebuie să mergi sau de unde să-ti iei bilete de autobuz), lumea e speriată chiar si când tot ce vrei este să afli de unde poti sa-ti cumperi rosii si ardei, ti se răspunde sec cu nu stiu la majoritatea întrebărilor si în genere ti se transmite un sentiment puternic că nu esti deloc binevenit între ei. Fără să vreau, mă gândesc la NewYork-ezi, care fără să fie întrebati se ofereau să ne ajute... dar asta e o altă discutie.
....
Am ajuns. La Bestfest. Locul mi-e cunoscut de anul trecut, desi anul ăsta e mai mare putin. Facem o tură, bem o bere, mergem la prima trupă: NSK. Sună bine live, Mara e foarte ok. E ceva public, doar încă molesit de căldură. N-am stat mult, ca să prindem Apollo 440 - care din păcate sunt doar o amintire vaga a ceva ce a fost odata intresant. Melodiile cunoscute sună încă foarte ok, solistul se agită şi overall tine publicul cât de cât (s-a urcat inclusiv pe schelele de la scenă si a coborât între oameni). Restul pieselor suna bine, binisor, dar nu suficient de interesant sa provoace o schimbare în starea de spirit a celor mai multi dintre noi (adică ăia vreo 2 - 3 mii care erau strânsi pe-acolo).
Mai incolo a venit Alanis, la fel de dusa ca in vremurile bune. O femeie pe treaba ei, care ne zice si noua in ce lume traieste. Mi-a plăcut foarte mult să o văd, să o aud dar nu m-a prins atât de tare cum speram. Oricum eram la scena unde trebuia să apară din moment in moment UNKLE.
UNKLE suna live cum ar trebui sa sune o trupa live. De la inceput, ne-a daramat complet cu un sunet agresiv, un rock-electro fusion care nu se teme nici sa zdgrangane serios la chitara, nici sa-ti bage bas in piept pana cazi jos si nici sa bage efecte de tot felul pe sintetizator, computer si tot felul de echipamente.
De la primele riff-uri eu n-am mai fost bun de nimic. Mi-au distrus orice urmă de stăpînire de sine, într-atât încât abia îmi stăpâneam lacrimile (ceea ce mi se părea incredibil de altfel). Si după ce am înnebunit cu totul si părea că nu se poate mai mult de atât (retineti - era doar prima piesă), a urmat o schimbare bruscă - spre o lume cu totul altfel: Lonely Soul m-a dat peste cap, m-a trasnformat ca în povesti in broască, print, porumbel si alte alea până n-am mai putut decât să urlu cu fărâma de voce rămasă: "Im gonna die in a place that dont know my name / Im gonna die in a space that dont hold my fame.".
Si lucrurile au continuat la modul ăsta pret de o oră (de fapt habar n-am cât a tinut), alternând agresivitatea de factură mai recentă cu psyhadelicul albumelor mai vechi si mare mi-e mirarea că nu am murit de plăcere - sau cred că am murit si am înviat măcar de vreo 3 ori.
Greu de exprimat mai multe despre "cum a fost" la Unkle. Inclusiv acum, la mai mult de 12 ore după eveniment, simt încă, gândindu-mă la asta, un val de pură fericire care mă inundă.
That's it. I'm out!
