Tara lui Doamne'ajuta

Pe la 5 - 6 ani, cand am început să citesc (deh... mă plictiseam tare), am primit o carte intitulată Biblia povestită copiilor - o carte cu coperti tari, lucioase, cum nu mai văzusem până atunci, presărată cu imagini color si povesti cu happy-end despre copii care ajung să fie printi (moise), despre fii rătăcitori primiti cu bratele deschise si petrecere, despre super-eroi (nu se găseau pe atunci comics la noi) care mergeau pe apă sau transformau apa în vin uimind asistenta.

De atunci lucrurile sunt în continuă transformare: creierul meu s-a mai dezvoltat si a început să fie curios (de ce aia, de ce ailaltă); nu mi se mai păreau suficiente răspunsurile standard de tip crede si nu cerceta. Apoi am descoperit sexualitatea (fenomen normal si important în dezvoltarea individului) - blamată de Biserică si încet-încet am început să observ fenomene ciudate: Biserica (ce ar trebui să promoveze toleranta) e homofobă, neagă o serie de drepturi fundamentale ale individului (vezi problematica avortului) si are o istorie plină de ură, incitare la violentă (vezi capitolul inchizitiei), progresând mai degrabă prin frică (frica de Dumnezeu, de pedepsa eternă) decât prin iubire si întelegere (cum pare a spune).

Devenit - autoproclamat - agnostic, sau cum s-ar zice pe hi5 spiritual, not religious, observ din ce în ce mai des paradoxuri în religie, ipocrizie în rândul promotorilor ei, subminarea (intentionată sau nu) a statului de drept, manipulare în masă si o tot mai crescândă prăpastie între religiosi (clerici + credinciosi zelosi practicanti de ritual) si restul societătii.

România e un spatiu foarte interesant din acest punct de vedere: dezbaterea despre influenta religiei în politică e o dezbatere surdă - desi rational biserica nu are ce căuta în mecanismul administrativ sau legislativ al statului si însusi statului de biserică natională oferită BOR este o palmă dată celorlalte culte religioase din România si persoanelor fără optiune religioasă, politicul eminamente populist din România face statistici simple: 70-80% din români (nu stiu datele exacte, dar parcă pe acolo era) agrează, au încredere si sprijină BOR, fată de restul 20-30%. Ori cum si la clasa a 3-a se stie ca 80 > 20 si cum nu există politician care să-si taie craca, toti se fac frati cu dracu' (în aces caz în sutană) pentru a trece pragul electoral.
Dacă pe Becali în postură de soldat al lui Dumnezeu îl cunoasteti probabil, cele mai noi initiative în acest sens sunt incredibile: Ioan Oltean (PD-L) ar vrea ca BOR să aibă reprezentanti permanenti în Parlamentul României (!) (sursa: cotidianul) iar Emil Boc (tot PD-L) ar vrea să încredinţeze Bisericii sarcina de a distribui ajutoare sociale, declarând printre altele intenţia ca, pe viitor, Biserica să devină o componentă mult mai activă în actul de guvernare.( sursa: cotidianul).


Această metodă de a te pune bine cu Biserica pentru a obtine voturi nu e o procedură negândită si niciunde nu e chestia asta mai evidentă ca în orasul Marii Uniri.
Acum ceva timp a fost restaurată cloptonita Catedralei din Alba. Trecând pe acolo am observat o scenă demnă de un reportaj pe Discovery, alături de constructia podurilor de sute de km sau tunelurilor pe sub apă: câtiva meseriasi se agiatau în jurul unei masini / macarale de secol trecut, altii se uitau în sus si urlau instructiuni în timp ce o serie de gură cască (în mare parte de vârsta a treia) îsi făceau cruce si rosteau câte un Doamne'ajută pe minut. Activitatea muncitorilor, care păreau ca stiu ce fac asa cum motanul meu a stiut să-si facă treburile la tăvită - adică intuitiv si fără nici o urmă de plan, depindea se pare mai mult de voia lui Dumnezeu decât de cea a oamenilor. Profesionalismul e se pare doar în Vest unde Dumnezeu probabil se plictiseste, nefiind nevoie de el să tină sfoara clopotnitei.
Această scenă mi se pare reprezentativă pentru unul din pericolele ascunse asociate religiei - renuntarea la responsabilitatea individuală în favoarea sprijinului divin: practic cum succesul restaurării clopotnitei de la catedrală a depins de Dumnezeu si nu de muncitorii angajati să-l schimbe, la fel mesajul pentru copii, elevi, studenti, cetăteni este că oricum ce faceti voi nu contează prea mult, puterea omului (de a decide pentru el si de a răspunde pentru actiunile sale) e limitată - ajutorul divin e cel ce transează problemele. Rugati-vă deci, nu planificati, mergeti la biserică, nu faceti proiecte, cumpărati-vă o cruce nu testati materialele...

In aceeasi ordine de idei, legând dacă vreti cele două gânduri de mai sus, ministrul (fost din fericire) al educatie a scos si el una din putul gândirii - interpelat si tot asaltat de jurnalisti cu întrebări impertinente gen: cum s-a ajuns în situatia în care în jur de 9000 de scoli din România nu au autorizatie sanitară de functionare (în principal din lipsa apei potabile sau a fosei septice) - a găsit solutia în ajutorul divin: „Va veni o zi, de la bunul Dumnezeu, cînd toate şcolile vor avea autorizaţie de funcţionare.“ (sursa: Dilmaveche).

In final (dacă tot ati rezistat până aici) o ultimă incursiune în mentalul alba iulian - stiti care e cel mai corect salut? Standardul maselor (adulte)? A electoratului - până la urmă - de pe aici? Doamne'ajută! si răspunsul? Ajută-ti Dumnezeu! Metafora initială, baza (evident pozitivă) a conceptului religios (indiferent de religie), interpretată si răs-interpretată de 2000 de ani, filtrată prin creiere umane, prin angoase, frici si frustrări pământene, respectată si sustinută ad-literam îsi va pierde dacă va continua în ritmul ăsta nu doar adeptii ci până si sensul, rămânând în cercuri tot mai restrânse si mai diferentiate, tot mai pornite unul împotriva celuilalt (există mai nou si extremisti crestini, nu doar musulmani) ce pot duce la izbucniri periculoase (al treilea război mondial). Sper doar ca noi - restul - să nu fim prinsi in the crossfire.