Maybe some of you might have read this post, about a rainbow a friend and I created some time ago. The moral of the story, which might have eluded you, in the case you have not been paying attention, resides in a small detail: the rainbow was created by the water that gushed from a hole in our garden hose.
Had our hose been undamaged, we would not have created - and enjoyed (because the feeling we both received was indeed of pleasant surprise, awe, even happiness) our rainbow.
So, I started thinking of what that tiny hole, that at the beginning seemed unwanted, meant and it lead me to an interesting idea: sometimes, imperfections lead to unexpected, better results!
This reminded me of another similar story: when I was in Timişoara, I spent some time working on various design projects, never thinking about - or maybe just ignoring - the fact that I have a slight color deficiency. One of the projects consisted in designing a couple of customized banknotes for a company. The banknotes had only a moral value as they were to be given to the employees as awards for their results.
From the designs I made, a cherry-red / purple one stood out, and attracted the attention of my client who said: "I particularly like this brown one!", for it seems my eyes played a trick on me, and the background - as more people told me afterward - was indeed brownish and in no way purple or red.
I can go on to another story, when, designing a kind of brochure, I started playing with the lines and shapes: when they intersected at some point, they created a nice effect that I had no idea was possible.
I guess that what I'm trying to prove is that sometimes you just have to sit back, relax, and enjoy the adventure of happening. That is not to understand as being less critical, or accepting less from yourself or others, but just allowing room for error, taking things slower for a change (as this very interesting number from Dilema Veche argues) could lead to better, more real, more profound results.
Picture fom here.
joi, septembrie 03, 2009
An imperfect rainbow
marți, septembrie 01, 2009
Roşii româneşti şi creier verde
Trippin' cu CFRul pe fatidica ruta Timisoara - Iasi (trenul foamei). Observ cu groaza ca fac cinci ore pana in Alba Iulia, asta inseamna 5 ore de amestecat agricultura, politica, vreme si in general life and everything, din discutia a doua doamne de prin ceva sate din Moldova.
Una cu batic si mustata, spre 60 as zice desi ma pot insela usor in privinta varstei, cu o carte din care n-am vazut decat semnatura primului text (Preot Alexandru cumva).
Vecina de vizavi, spre 50 de ani si 100 de kile, genul de femeie 3 în 1 ce abia încape în scaunul din compartiment, foarte vocală (pe cealaltă abia o aud), blondă cu părul prins în coc, telefon mobil (al meu e slăbuţ pe lângă al ei) agăţat la gât, geantă Louis Vutton (poate falsă, poate originală), fată în italia, brăţară şi două lanţuri de argint, dintre care unul cu cruce (cu ceva pietricele!).
În rest în compartimentul de 6 persoane - 3 bărbaţi (din care unul sunt eu şi unul e soţul doamnei blonde) - mai nou (după vreo oră) patru, toţi tăcuţi, mai citesc câte ceva, mai se uită curioşi la spectacol...
Din discuţia doamnelor aflu de tinereţile lor când îşi doreau să aibă gospădărie, nu ca tinerii din ziua de azi, care ... "eh" (atât am înţeles), despre ouăle roşii de Paşte care se fac vinerea şi nu joia sau sâmbăta cum am crede.
Mi-e greu să le urmăresc şi să le înţeleg, pentru că sar de la un subiect la altul, criticând în cel mai mult timp tineretul, occidentul şi toate aistea; până şi căldura e cumva vina noastră (a tinerilor, a orăşenilor) care facem numai drumuri asfaltate: "cum să nu fie cald când toate drumurile îs numa asfalt de nu se mai vede pământul?".
Cu puţine excepţii (cum a fi a roşiilor româneşti mai bune decât cele importate), tot ce aud şi reuşesc să procesez din mormanul exploziv de cuvinte înşirate îmi provoacă câte o micro-leziune la nivelul cortexului: "Ceauşescu dădea de lucru la tineri" e o idee - şi regăsesc în ea laitmotivul statului-providenţă de care nu reuşim să scăpăm de 20 de ani; "doamne-ajută la mai bine deşi nu văz să fie", spune purtătoarea telefonului mobil de ultimă generaţie şi a genţii Louis Vutton (fie ea şi falsă); "Occidentalii", spune doamna blondă cu fata în Italia, împingând cuvintele unul peste altul - sunt "nebuni la cap".
Mă uit la ele şi mă gândesc la un exemplu clasic de generation gap. Dar e mai mult de atât - venim din lumi diferite; trăim în lumi diferite - ar fi posibilă reconcilierea celor două lumi, mă întreb, după care continui să mă holbez la doamna blondă, cu cei trei dinţi lipsă şi ochelarii groşi pe ochi. Între accentul moldovenesc rural, viteza cuvintelor ce se învălmăşesc în prea micul nostru compartiment şi subiectele care sar ca mazărea mexicană, cele două femei îmi par mai degrabă extraterestre comunicând într-o pseudo-limbă şi-mi imaginez, când presiunea continuă a cuvintelor (nici o pauză în discuţiile lor timp de câteva ore) atinge masa critică, cum le izbesc craniile de geamul de la compartiment, cum li se scurge creierul verde cu sânge verde de extraterestru pe geam, lăsând loc liniştii şi calmului.
Roşii româneşti şi creier verde - singurele posibilităţi de conciliere între lumile noastre.
