Sâmbătă şi duminică am fost la ultima zăpadă a sezonului. Chiar dacă zăpada stă în Parîng până prin iunie (pe alocuri), iar la Bâlea abia atunci se deschide drumul (iar cei 3.5 metri de zăpadă de acum două săptămâni n-o să plece foarte curând) nu mai merge. La propriu vorbind. Dacă sâmbătă tura de pe creastă (pe vechea pârtie Slima) a fost o bucăţică de fericire pură, în câteva ore de sâmbătă seara până duminică, un vânt nervos şi umed a înmuiat tot ce nu topise soarele.
Una peste alta a fost o ultimă tură ca la carte, cu mult soare şi multă zăpadă şi în loc de kiker casa de la teleshi:
luni, martie 30, 2009
Ultima zapada
marți, martie 24, 2009
Cum vom deveni idioţi
Un foarte interesant articol în cotidianul de astazi, despre noile găselniţe ale posturilor TV, ce reuşesc (când părea imposibil) să mai scadă puţin nivelul emisiunilor şi aşteptările maselor.
Citez:
" se ia o felie subţire de realitate, se unge creierul cu ea cel mult trei minute, timp în care un singur gând e lăsat să treacă prin cap. Şi trendul e, indiscutabil, scăderea timpului de expunere a creierului la videoconţinut, fiindcă, să nu uităm, timpul înseamnă bani. Cu cât videopilulele sunt mai mici şi mai dulci, cu atât copiii răsfăţaţi ai videonetului le vor înghiţi mai uşor şi vor cere, imperativ, mai multe. În maximum un deceniu, puţini vor mai avea răbdare trei minute, cât să citească o carte. Aleluia, vizionari! Urmează nimicul cel mai imens din câte aţi văzut în vecii vecilor!"
Articolul complet - aici.
joi, martie 19, 2009
Dependenţe
"Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family.
Choose a fucking big television[...]"
(Trainspotting)
Choose a fucking big television[...]"
(Trainspotting)
Extras dintr-o discuţie recentă:
- Ai grijă că ciocolata crează dependenţă.
- Nu-i problemă. Eu îmi cultiv dependenţele, nu le reneg!
- Şi eu...
Deşi aparent cu titlu de glumă, ideea cultivării dependenţelor nu e - în cazul meu cel puţin - foarte departe de adevăr. Probabil de-aia stau uneori ore (zeci de ore) în şir în faţa calculatorului, uneori nefăcând altceva decât să navighez din pagină în pagină, din link în link sau să stau pe vreun joc online (unii ştiu prea bine despre ce vorbesc). Tot o dependenţă mă duce în fiecare dimineaţă la cafea - dependenţă dată atât de produs (dacă produsul e bun) cât şi de context: gestul asociat cafelei, ritualul din spate dacă vreţi, atmosfera din jurul procesului sunt la fel de puternic imprimate în cortexul meu (poate chiar mai mult) ca substanţele din cană. Pe alt plan, faptul că nu fumez se datorează unei reacţii adverse a organismului şi nu neapărat unei voinţe de a rezista flagelului iar alte dependenţe sunt mai greu exprimabile într-un spaţiu public.
De fapt aici e punctul esenţial - problema dependenţelor stă în acceptabilitatea lor socială: un dependent de calculator poate fi util şi integrabil în societate (poate chiar foarte productiv) pe când un dependent de alcool sau droguri e eminamente a (sau anti) social în ideea în care individul îşi pierde controlul asupra propriilor acţiuni, fiind mânat în acţiuni sau decizii de elemente subconştiente fie fizice (în cazul anumitor dependenţe) fie psihice (de cele mai multe ori).
Dar partea bună a controlului este că omul are capacitatea de a-i da drumul (şi prin asta se deconectează, se eliberează temporar) şi să-l recupereze ulterior. Limita de rezistenţă fizică şi psihică a individului este cel mai probabil mult peste ceea ce ne imaginăm; desigur riscul este şi el mare, dar preferabil unei vieţi de tip nine - to - five trăită sub simbolul fricii. Până la urmă încă din şcoala generală am învăţat că între geniu şi nebun linia e foarte subţire...
- Ai grijă că ciocolata crează dependenţă.
- Nu-i problemă. Eu îmi cultiv dependenţele, nu le reneg!
- Şi eu...
Deşi aparent cu titlu de glumă, ideea cultivării dependenţelor nu e - în cazul meu cel puţin - foarte departe de adevăr. Probabil de-aia stau uneori ore (zeci de ore) în şir în faţa calculatorului, uneori nefăcând altceva decât să navighez din pagină în pagină, din link în link sau să stau pe vreun joc online (unii ştiu prea bine despre ce vorbesc). Tot o dependenţă mă duce în fiecare dimineaţă la cafea - dependenţă dată atât de produs (dacă produsul e bun) cât şi de context: gestul asociat cafelei, ritualul din spate dacă vreţi, atmosfera din jurul procesului sunt la fel de puternic imprimate în cortexul meu (poate chiar mai mult) ca substanţele din cană. Pe alt plan, faptul că nu fumez se datorează unei reacţii adverse a organismului şi nu neapărat unei voinţe de a rezista flagelului iar alte dependenţe sunt mai greu exprimabile într-un spaţiu public.
De fapt aici e punctul esenţial - problema dependenţelor stă în acceptabilitatea lor socială: un dependent de calculator poate fi util şi integrabil în societate (poate chiar foarte productiv) pe când un dependent de alcool sau droguri e eminamente a (sau anti) social în ideea în care individul îşi pierde controlul asupra propriilor acţiuni, fiind mânat în acţiuni sau decizii de elemente subconştiente fie fizice (în cazul anumitor dependenţe) fie psihice (de cele mai multe ori).
Dar partea bună a controlului este că omul are capacitatea de a-i da drumul (şi prin asta se deconectează, se eliberează temporar) şi să-l recupereze ulterior. Limita de rezistenţă fizică şi psihică a individului este cel mai probabil mult peste ceea ce ne imaginăm; desigur riscul este şi el mare, dar preferabil unei vieţi de tip nine - to - five trăită sub simbolul fricii. Până la urmă încă din şcoala generală am învăţat că între geniu şi nebun linia e foarte subţire...
miercuri, martie 18, 2009
The language of the new generation.
Deşi există prin învăţământul românesc subiecte gen "comunicare pe internet" - până şi eu predau unul care tangenţial se ocupă de aşa ceva, impactul internetului asupra comunicării este, la nivelul societăţii româneşti dacă nu ignorat complet cel puţin minimalizat.
Ca formă de comunicare, internetul a pus accent pe o singură proprietate a comunicării - rapiditate. Nu mai trebuie să aştepţi 5 zile să ajungă scrisoarea la destinaţie, scrisoarea electronică sau aplicaţiile de Instant Messaging (IM) - în România de fapt vorbim de Yahoo! Messenger - transmit aproape instantaneu orice informaţie. De aici a început să scadă dimensiunea mesajelor - dacă în scrisorile trimise iubitelor, Don Juan le scria pagini întregi de istorisiri şi declaraţii, în spaţiul cibernetic nu mai există moment de respiro între mesaje, nu mai există evenimente de povestit.
Pe de altă parte comunicarea instant scade şi calitatea - nu mai există inspiraţie (pentru că se comunică prea mult, prea repede) sau loc pentru înflorituri - mesajul e direct, concis, de cele mai multe ori cu multe prescurtări, iar locul exprimărilor metaforice este luat de mici simboluri cu limba scoasă.
Messengerul şi comunicarea prin messenger sunt în sine fenomene pe cât de fascinante, pe atât de periculoase. Venind pe filieră americană (LOL=lots of laughs, PLS=please, TY=thank you, U=you, BRB=be right back) abrevierile cibernetice sunt la noi rupte de context iar tendinţa, aparent de simplificare ia proporţii groteşti.
Din start pot zice că puţine cuvinte (sau de fapt expresii) de tip messenger slang mi se par a face sens, chiar privite prin perspectiva generaţiei E: brb spre exemplu, utilizat atunci când chiar te grăbeşti, când intervine ceva foarte urgent dar care estimezi că n-o să te rupă de conversaţie prea mult are un sens logic evident - nu am timp să explic ce şi cum, dar ies puţin din conversaţie şi mă întorc imediat.
Mai interesante mi se par totuşi restul cuvintelor şi expresiilor (uneori litere) pe care aş putea să încerc să le introduc în câteva categorii:
- categoria ce tare eşti dacă scrii ca şi cum ţi-ar fi lene să apeşi tastele: k=ca sau că, inclusiv în terminaţia unor cuvinte (ex: muzik, dak, k tine), nush în loc de nu ştiu
- categoria ce tare eşti dacă scrii cu prescurtări din engleză care nu se potrivesc: preferatul meu din această categorie este U care în engleză e prescurarea fonetică a lui YOU. În română însă tu şi u nu au vreo legătură evidentă; mai interesant este, când de fapt tu din propoziţie trebuie acordat în gen, număr şi / sau caz - de exemplu: m-am gândit la u toată ziua!
- categoria scrable: categoria asta e interesantă în primul rând pentru că neagă principiul de bază al comunicării pe internet (ăla cu viteza). Aici literele din cuvinte sunt înlocuite ca la scrable. De fapt sunt înlocuite la nivel fonetic, fie după fonetica limbii engleze (sic!) cum e cazul sooper, te poop şi alte cuvinte cu u, fie după fonetica românească, cum e cazul mno sau noh pentru no şi, surprinzător, folosirea j în loc de gi (gajică în loc de gagică).
- categoria moarte diacriticelor: evident, fanul de messenger nu are timp şi chef (vezi prima categorie) să le folosească aşa că fie sunt omise - ceea ce hai să zicem că e parţial acceptabil într-o comunicare de acest gen, fie le compune în metoda clasică (ş = sh, ţ=tz).
P.S. De ortografie nu mai zic nimic, că mă ia cu ameţeli!
duminică, martie 08, 2009
sâmbătă, martie 07, 2009
joi, martie 05, 2009
Got Art?
Mâine, vineri, de la ora 18.00 la barul La Pas din Alba Iulia va avea loc vernisajul unei expoziţii de artă cu lucrările lui Dacian (Dacul).
So? What is art and why do I care?
Andy Warhol se zgâieşte la mine în fiecare dimineaţă de pe peretele din cameră şi-şi râde în barbă: art is what you can get away with îmi zice el şi mesajul mă urmăreşte de când l-am citit prima dată în muzeul de artă modernă din New York.
Va să zică arta înseamnă să fii tu, să te reprezinţi pe tine, să-ţi transcrii visele în cuvinte, în sunete sau în apăsări de pensulă. Să ai ureche muzicală sau coordonare între mână şi ochi este, cred eu, insignifiant pe lângă capacitatea necesară unui creator de a rămâne cum zic americanii true to yourself. Şi Dacul asta face - se reprezintă pe el şi lumea lui: supra-realistă, anti-comercială şi (sub)urbană, dacă deschideţi ochii în plimbare prin oraş sigur o să vedeţi ce face.
La capitolul artă, Alba Iulia "nu stă nici bine nici rău, adică nici aşa nici altminteri": manifestările mai mari (gen festivalul de teatru) au o vizibilitate bună dar atrag şi un gen dăunător de consumatori (acela care comentează în timpul piesei şi se oripilează de oamenii care se dezbracă pe scenă). Evenimentele mai mici (cum ar fi ăsta) atrag un public foarte redus şi sunt oricum rarităţi, probabil într-un cerc vicios: poporul nu e obişnuit cu aşa ceva deci nu este interes; nefiind interes evenimentele sunt rare; evenimentele fiind rare, nu se crează obişnuinţă şi interes pentru aşa ceva.
Şi apropo, dacă treceţi pe la Pas şi vi se par ciudate lucrările, here's an idea:
" The holy grail is to spend less time making the picture than it takes people to look at it."
(Banksy)
miercuri, martie 04, 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
