E 1 Decembrie din nou și mai toată lumea - de la analiști politici la comentatori sportivi, de la editorialiști la bloggeri, își încearcă condeiul pe teme ca patriotismul sau fasolea cu ciolan. Unii se lamentează, unii sunt optimiști, alții ironici, unii sunt idealiști alții sunt de-a dreptul cinici.
De la câteva mii de kilometri, lucrurile ce țin de patrie (îmi place cuvântul ăsta, de când am citit dialogul Herta Müller - Liiceanu) se văd altfel - poate o idee mai obiectiv. Trăind într-o altă realitate dar păstrând contactul cu România atât prin oameni cât și prin media, privești lucrurile cu o senină detașare (e simplu - orice rău național te afectează mai puțin, neavând forță de propagare internațională) și ai constant la îndemână un alt model la care te poți raporta.
Departe de mine gândul să înfierez complet și irevocabil România sau poporul român, la fel cum nu pot ridica în slăvi Elveția - o țară care se încăpățânează să se izoleze (deși presară în această policită izolaționistă câte un praf politically correct de deschidere) și care recent a votat o lege ce a transmis un mesaj puternic străinilor: "nu sunteți bine-veniți".
Ce aș vrea însă să notez este o observație mai veche, reiterată de noul context - probabil cea mai importantă frână în calea oricărei schimbări profunde a României, este simplul fapt că "ea" nu există. De fapt, nu există o Românie, există câteva milioane...
Să mă explic:
În primul rând v-aș propune un experiment:
Imaginați-vă România în care v-ar plăcea să trăiți. Închideți ochii și trasați câteva linii generale și dacă vreți câteva detalii. Notați pe foaie ideile principale. Rugați trei - patru cunoștințe (nu prieteni apropiați!) să facă același lucru. Câte idei comune se regăsesc pe foi? Probabil zero!
Au făcut asta, într-o formă oarecum diferită, jurnaliștii de la Gândul, cu mai toți editorialiștii scriind câteva cuvinte (în diferite stiluri) despre România ideală și, poate spre surprinderea lor, nici ei nu și-au prea potrivit idealurile...
Evident, la o primă privire pare simplu: nimeni nu vrea corupție, nimeni nu vrea politicieni mincinoși sau taxe prea mari; toată lumea vrea restructurare, progres, educație. Toate astea însă sunt altfel interpretate de la vlădică la opincă. Pentru fiecare dintre noi altele sunt cauzele crizei în care ne zbatem de peste 20 de ani, alții sunt vinovații și evident - altele sunt soluțiile, iar accentul meu cade pe diferențierea exagerată a opiniilor. Nu sunt două curente de gândire, nu sunt zece sau o sută din care să se aleagă soluția cea mai bună și rar poți întâlni (în afara partidelor politice care au interese concrete de a-și asuma o anumită ideologie) mai mulți oameni care să se înțeleagă apropos de unde și cum ar trebui să ne îndreptăm iar imaginea unui pui cu capul tăiat care se zburătăcește în cercuri pare a fi metafora descriptivă corectă a situației.
E plin astăzi de mesaje de iubire pentru România, pline de aplomb patriotic, de îndemnuri spre unitate dar toate, toate sunt pur declarative. Nimeni nu e pregătit (încă) să-i asculte pe ceilalți, să încerce să înțeleagă cum și cât gândesc și nimeni nu e pregătit să recunoască vreodată, că nu știe, că a greșit în idei sau în acțiuni. Mai degrabă fiecare acuză pe alții de nefuncționarea sistemului iar unii sunt de-a dreptul agresivi și/sau obsesivi cu ceva sau cu cineva: citind presă și bloguri pe net, cel mai interesant este să citești comentariile unde diferențele apar ca un mozaic de păreri prezentate cu bâta colegilor de agoră virtuală, unde replica "din cauza ta/lui/ei merge țara așa" e omniprezentă și soluția finală e un glonț trimis în capul inamicului, fie el jurnalist, om de cultură sau politician. (Îmi e în plus, peste măsură să înțeleg creșterea recentă a rasismului și anti-semitismului în România; la o scurtă trecere în revistă, mai mult de jumătate din "discuții" converg înspre denigrarea evreilor și a rromilor, fără de care, nu-i așa, România ar fi fruntașă la productivitate, la exporturi și investiții peste hotare, ar civiliza popoare barbare și ar fi un leagăn al culturii și artei contemporane!)
În lipsa unor valori dovedite (vezi acest articol excelent), a unor repere intelectuale, morale și culturale, fiecare din noi și-a devenit propriul model, trăgând spre un ideal unidimensional, propriu, spre o Românie a lui Popescu X, diferită de a lui Ionescu Y, opusă lui Z, contrară lui Q.
"It's my way or the highway" ne cântăm cu toții, uimiți continuu de propria noastă deșteptăciune. Parafrazând-ul pe Socrate, problema neștiinței e că-și este sieși autosuficientă cel care are neștiință, având convingerea științei și în fapt neputința comunicării, a dezvoltării.
În final, în loc de urări de "La mulți ani" sau îndemnuri lacrimogene spre a da mână cu mână aș încheia cu o poveste despre același Socrate:
Întrebat dacă există om mai înțelept decât Socrate în Atena, oracolul din Delphi a răspuns simplu: NU.
Aflând aceasta, Socrate, aflat într-o continuă căutare a adevărului, a înțelegerii lumii, a considerat că nu poate fi adevărat și s-a decis să dovedească că oracolul greșește.
Așa că și-a propus să încerce să afle dacă cineva știa ce este cu adevărat important în viață, căci acela ar fi fost cu siguranță mai înțelept decât el. Astfel, a întrebat printre cei mai importanți și mai înțelepți oameni - poeți, politicieni, sau oameni cu experiență - dacă știu adevărul. Iar ei, deși au pretins că știu, n-au reușit să explice, să dovedească, să dea un răspuns satisfăcător.
În final, Socrate a realizat că totuși era cel mai înțelep din Atena, pentru simplul fapt că știa că nu știe nimic, în timp ce alții care nu știau, credeau cu putere că știu...
miercuri, decembrie 01, 2010
Milioane de Românii
marți, noiembrie 09, 2010
Zurich. Munca la ei.
Meteahna românească a muncii în zadar, existentă probabil și prin alte țări latine - sau care au prea mult soare în timpul zilei - dar definitivată în România comunistă ca standard de relație socială cu angajatorul (mai ales când acesta era / este Statul), pare a nu fi venit în Zurich nici măcar în vizită.
După perioada comunistă, s-au cristalizat și în România câteva tipologii de relații cu noțiunea de muncă: există evident câțiva corporatiști workaholics sau unele persoane care-și văd de treabă și nu se uită nici în ograda vecinului, nici nu-și petrec ore bune din viață lamentându-se de propria condiție financiară vs. munca depusă. În alte cazuri, jobul e doar un job, care-ți aduce bani (mai mulți sau mai puțini) pentru weekend, vacațe și - în fine - existența zilnică, dar care nu are nici o valoare personală și poate fi - când e posibil - scurtat pe ici pe colo prin pauze lungi și dese când controlul direct scade.
Marea majoritate însă, observație valabilă mai ales la stat unde controlul e sublim dar lipsește cu desăvârșire, deși sunt ocupați cam toată ziua, nu fac, de fapt nimic în afară de a vorbi cu cuvinte mari pe teme aparent importante, de a participa la tot felul de comiții și comitete și de a se plânge de restul colegilor.
Iluzia muncii e uneori justificată într-un fel - stând 9 - 10 ore la birou între hârtii, în agitație, între mailuri, telefoane și ședințe, ai impresia că ai dat 110%, că ai productivitate ca în filmele de propagandă și ești - pe drept - obosit când pleci spre casă.
Diferența majoră din sistemul elvețian, atât cât am putut eu observa, e o abordare total diferită a procesului orientată pe obiective și rezultate. Nu contează atât de mult cât lucrezi ci cum lucrezi și ce rezultate ai.
Un lucru fascinant de exemplu, în Zürich nu se vorbește în birou. Nu sună telefonul, mobilele sunt puse pe silent și se vorbește pe hol; nu se discută decât la începutul zilei și în pauza de masă care are loc întotdeauna cu întreg grupul, la ora 13.00. Inițial liniștea e deconcertantă de-a dreptul: parcă-ți auzi prea bine gândurile, fără foșneli, fără să intre câte unul-altul la fiecare zece minute, fără sa-ți povestească colegii mare lucru din ce au făcut aseară.
Deși în cazul biroului nostru de la institut sunt probabil cele mai flexibile reguli cu privire la orele de lucru - nu înregistrează nimeni niciunde cine când vine și când pleacă - rezultatele sunt serioase: articole în reviste prestigioase, proiecte de finanțare de cercetare de sute de mii de euro, iar poveștile de lucru până la miezul nopții pentru un anumit termen nu sunt rare.
Organizarea este probabil al doilea element al mașinăriei elvețiene - există de exemplu, în cazul micului nostru institut, un model clar prin care studenții pot fi implicați în procesul de predare al unei discipline, în diferite roluri și cu diferite atribuții; organizarea în grupuri pe interese de cercetare e flexibilă și ușor de gestionat iar ședințele nu sunt dese dar respectate evident cu precizie, de la profesor la cel mai nou oaspete.
În încheiere, un eveniment personal care mi-a vorbit mie despre puterea exemplului, al modelelor de urmat: Deși sunt asociat unui grup doar pentru că profesorul la care am aplicat inițial s-a retras, am întâlniri săptămânale cu coordonatorul grupului, un tânăr profesor (~40) cu rezultate remarcabile, care deși în total alt domeniu, stă cu mine o oră în fiecare marți și încearcă pe cât posibil să-mi dea idei, feedback la ce lucrez, să ma direcționeze într-un fel înspre a fi un cercetător mai bun.
Saptămâna trecută, când grupul a primit vizita unui profesor străin, aterizat în Zürich exact într-o zi de marți, l-am întrebat dacă mai are timp de mine și mi-a răspuns ușor mirat: "It would take an exeptional event to cancel our meeting..."
vineri, noiembrie 05, 2010
Zurich. Intro...
"[...]a passage or section which opens a movement or a separate piece. [...] establishes melodic, harmonic, and/or rhythmic material related to the main body of a piece"
Două luni fără o săptămână de când m-am văzut, cu scaun ergonomic, automobil și bicicletă, în Zürich și încă inspirația de bloguit se lasă așteptată.
Am mai început de altfel scrierea impresiilor de călătorie dar până acum fără un succes notabil, poate pentru că nu mă simt (ca în alte dăți) deloc dezrădăcinat.
Poate de vină e tehnologia care mă leagă suficient de acasă, poate că atmostfera e altfel sau poate pur și simplu, în virtutea inerției, am învățat să fiu eu cu mine acasă, indiferent de spațiu și timp.
Dar ca să intru în ritmul noului episod, câteva cuvinte scoase cu cleștele:
În primul rând ar fi clișeul că Zurich ar fi o lume a contrastelor: într-un oraș care-și etalează cu bună știință bogăția pragmatică, nu opulentă dar omniprezentă într-un mod reținut și pervasivitatea sistemului ascuțit de reguli, au și ei decăzuții și inadaptații lor. Aș spune însă, că în locul unui haos prezent, Zurich e mai degrabă o lume în care contrastul e în legitimă existență, încadrat clar în cutiuțe cu eticheta de preț la vedere.
Da, Zurich-ul e probabil cel mai bogat oraș în care am stat vreodată: cele mai multe Porche-uri pe cap de locuitor, Ferarri și Maseratti precum și Rolls Royce sau chiar un Lotus Elise, modelul acela din abțibildurile de la guma Turbo; cele mai multe galerii simandicoase de artă, vile pe marginea lacului, iahturi și bărci, oameni eleganți și magazine scumpe. Totuși oamenii merg mult cu bicicleta, nu-și ies de sub plapumă și par a simți foarte bine când e momentul să mănânce la cantina universității și când la restaurant.
Pe de altă parte, există Langstrasse - un red light district mai mic, cu sex-shopuri și prostituate învălmășite printe șaormerii turcești, magazine de haine, ceasuri sau biciclete, baruri de toate felurile și câteva mici ateliere de artă.
Deși mai obscur și mai puțin fashion, cartierul nu mai e însă de mult unul rău famat: prostituatele parcă s-au rărit de pe trotuare, pe străzi circulă nestingherite, printre mașini scumpe domnișoare hip pe bicicletele lor cochete iar poliția face ture, povestind la nevoie cu câte unul din puținii ce-și mai ies din matcă.
Totul pare deci a avea un loc dedicat, tot ce se întâmplă are permisiunea de a se întmpla, are o cauză economică pregnantă (ca în cazul prostituției) sau una socială, ca în cazul galeriilor independente de artă sau a cărării trasate priceput pe deal, marcată vizibil cu roșu: "BIKE TRAIL".
miercuri, septembrie 01, 2010
De pe drum
Pe ruta auto Alba Iulia - Petrosani, am observat azi de pe drum o reclama la un hotel de pe undeva dintre Simeria Veche si Hateg.
Printre serviciile oferite se gasea si wirless: pot intelege ca spellcheckerul de engleza ajunge mai greu in zona, dar un "interenet" era simplu si eficient...
marți, august 31, 2010
Despre religie (din nou)
Din nou despre religie, de data asta foarte scurt: în diverse conversaţii cu persoane religioase şi (aş adăuga eu) obtuze, mi se aruncă de multe ori în faţă ca argumente pro-doctrină diferite citate din diverşi filozofi, scriitori, oameni de ştiinţă sau alte personalităţi din istorie.
Ca să vedeţi cât de uşor poate fi demontat un asemenea argument, am găsit şi eu câteva argumente contra-doctrină:
"The doctrine of the divinity of Jesus is made a convenient cover for absurdity."
John Adams
"The United States is in no way founded on the Christian Religion."
George Washington
"There is not one redeeming feature in our superstition of Christianity. It has made one half the world fools, and the other half hypocrites."
Thomas Jefferson
"Question with boldness even the existence of a god; because if there be one he must approve of the homage of reason more than that of blindfolded fear."
Thomas Jefferson, letter to Peter Carr, August 10, 1787
"Believing with you that religion is a matter which lies solely between man and his God, that he owes account to none other for his faith or his worship, that the legislative powers of government reach actions only, and not opinions, I contemplate with sovereign reverence that act of the whole American people which declared that their legislature should 'make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof,' thus building a wall of separation between church and State."
Thomas Jefferson, letter to Danbury Baptist Association, CT., Jan. 1, 1802
"Religion is what keeps the poor from murdering the rich."
Napoleon Bonaparte
"Religion is an insult to human dignity. With or without it, you'd have good people doing good things and evil people doing bad things, but for good people to do bad things, it takes religion."
Steven Weinberg
“We have just enough religion to make us hate, but not enough to make us love one another.”
Jonathan Swift
“I am against religion because it teaches us to be satisfied with not understanding the world.”
Richard Dawkins
“All religions are founded on the fear of the many and the cleverness of the few.”
Stendhal
“For seventeen hundred years the Christian sect has done nothing but harm”
Voltaire
“Religion is something left over from the infancy of our intelligence, it will fade away as we adopt reason and science as our guidelines.”
Bertrand Russell
duminică, august 22, 2010
Utilizatorii nostri sunt mai prosti decat ai lor
Pararafrazând o revistă (ziar?) dintre puţinele pe care le mai citesc, găsesc că, în mare, utilizatorul român de internet este mai idiot decât fratele lui de butonat de peste deal, vale sau (după caz) ocean.
Observaţia mea (total neştiinţifică de altfel) are în mijloc ultra-popularul, mega-interesantul, giga-utilizatul Facebook (sau "feisbuc", cum e alintat de cei mai cool iuseri - adică internet useri de la noi).
După fiasco-ul total înregistrat de hi5, care a devenit contrar propriilor aşteptări mai mult site de matrimoniale şi / sau vânzare-promovare de servicii erotice lăsând la o parte socializarea fără interese ascunse, e rândul Facebook să fie deturnat de la scopul iniţial de (prea) mulţi puberi (ca prezenţă online cel puţin) care în lipsă de ocupaţie îşi postează horoscopul, răspund la întrebări retarde despre prietenii lor (prieteni de listă, unii total necunoscuţi), postează sfaturi de la Dr. House (!?) sau mesaje din fortune-cookies virtuale, se laudă cu banii virtuali câştigaţi în nu-ştiu-ce joc sau cu pisica abandonată într-un grajd virtual pe care au luat-o acasă, află şi împărtăşesc lumii când vor muri / deveni gravide / se vor căsători şi câte şi mai câte cvasi-informaţii total inutile pentru ei şi pentru restul lumii.
În contrapartidă, cei câţiva prieteni din alte naţii pe care-i am în listă, dar şi o minoritate a userilor con-naţionali, au prins ideea şi postează doar poze de prin excursiile în India sau Noua Zeelandă, informaţii despre evenimentele ce vor avea loc şi/sau pe care le organizează, muzici (sic!) pe care le-au descoperit sau de care şi-au adus aminte recent, articole din presă sau bloguri şi alte asemenea bucăţele din viaţa lor, total reprezentative şi pe care mi-e drag să le văd fie pentru a descoperi lucruri noi fie pentru a păstra măcar o fină, invizibilă linie care ne leagă.
Acesta este scopul reţelelor de socializare, dragi iuseri, acesta este motivul existenţei Facebook - să păstrăm contactul între noi oriunde ne-am afla, să găsim persoane noi cu aceleaşi interese sau să aflăm noi informaţii, noi lucruri care să ne deschidă orizonturile!
În final, iată lista cu aplicaţiile pe care eu le-am blocat pe Facebook, pentru a-mi face contul suportabil:
- @Smiles
- Adevar sau Provocare
- Astrology
- Best Friends Forever
- Between You and Me
- Cafe Life
- Catelul zilei pe Adoptiicaini.ro
- Citate BuyBooks
- Daily Horoscope
- Dr. House Advice
- Dream Date of the Day
- Farm Town
- farmville
- Find it!
- Fish World
- Fortune Cookie
- Friends quotes!
- Good Or Bad Today?
- Grey's Anatomy Quotes
- Happy Aquarium
- Inspirational quote for Today
- Jewell Stars
- Meredith Grey Quotes
- Pentru prieteni
- Phrases
- Playing With Your Names
- Quiz Monster
- Quiz Planet
- Quiz Whiz
- Quizzing
- Quotes Creator
- Restaurant City
- Short Inspirational Quote of the day
- SpongeBob Mood
- Talk with Chuck
- Tetris Battle
- The Mood Weather Report
- TripAdvisor - Cities I've Visited™
- Truths About You
- Vampire Wars
- What Greek God are you?
- Who Loves You Today?
marți, august 17, 2010
marți, iunie 22, 2010
True Ingredients @ RYMA, Alba Iulia
Biletele in avans se cumpara de la Cafeneaua "LA PAS" (lângă universitate), terasa Art Cafe, sau de la Spatiile RYMA. Pretul de 15 lei este valabil pana la ora inceperii concertului. La intrare pretul biletelor este de 20 ron.
Reducerea pentru elevi si studenti este de 5 lei/bilet, pentru a beneficia de ea trebuie sa prezentati carnetul de elev/student.
Exista posibilitate de campare.
In caz de vreme nefavorabila concertul va avea loc inauntru.
sâmbătă, iunie 19, 2010
Prostia românească între trend şi clişeu
PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s.m.și f. 1. Adj., s.m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac.
Deşi definiţia de mai sus pare simplă, să o asociezi cu un individ sau un grup de indivizi nu e lucru simplu.
Ştiu câteva discuţii - de exemplu - în care oameni cu carte sau pricepuţi în varii domenii erau consideraţi proşti (pe drept) datorită comportamentului antisocial sau afectat de alcool. Sunt pe de altă parte oameni la locul lor ce nu au habar pe ce lume trăiesc şi se mulţumesc să "facă umbră pământului", cărora poţi să le zici tot proşti, neavând nici o brumă de cunoaştere a celor înconjurătoare sau vreo fărâmă de judecată peste ceea cu ce sunt obişnuiţi în strâmta lor lume. La fel de proşti sunt diletanţii ce par culţi şi interesanţi, dar care dau cu bâta în proverbiala baltă imediat cum intri în amănunte, indiferent de subiect. Alte şi alte tipuri şi tipologii umane pot fi asociate, cotextual, prostiei - inflexibilitatea (e prost în sens social cel care nu face niciodată nici un compromis cât de mic), credulitatea (ce proastă e aia că a plecat cu ăla), vorbăria (prost e omul ce nu ştie când să tacă) şi cred că ar mai fi şi altele, dacă aş mai sta mult să mă gândesc.
Dar cred că primul meu obiectiv e atins şi anume să vă fac să vă gândiţi (măcar pe voi, cei 20 - 30 de cititori), cât de largă e definiţia de mai sus şi cât de neclară în utilizarea ei zilnică.
Al doilea punct e - zic eu - mai interesant: există pare-mi-se în media românească - adicătelea pe bloguri, forumuri, tv, presă - dar şi înrădăcinat în discursul social pe care vi-l puteţi imagina ca totalitatea discuţiilor purtate la birt, la piaţă sau la coafor, o foarte mare tendinţă de remarcare a prostiei naţiei. Cunoaşteţi cred foarte bine replici de genul "dacă prostia ar durea..." şi în ultima vreme pare că s-au înteţit cei ne-proşti (conform sensului larg de mai sus nu consider "deştept" un antonim la "prost") care critică un grup vag, eterogen, denumit de obicei ei sau ceilalţi.
Dar dacă tot mai multe grupuri încep să arunce eticheta prostiei înspre alte grupuri, nu pot să nu mă întreb oare câţi indivizi din acele grupuri se regăsesc pe rând în postura de prost şi ne-prost, cine are de fapt dreptate, cine-şi poate asuma rolul de a eticheta prostia şi cu ce drept. Întrebări retorice probabil, pentru că într-un sistem atât de haotic ca cel din românia, în care nu există repere valorice coerente (sau sunt dar puţine şi intens discreditate de diletanţi cu tupeu şi comportament scenic) nu poate exista consens.
Cireaşa de pe tort, sau bomboana de pe colivă pentru cei fatalişti mi-a apărut ieri când mă pregăteam să ies din casă: la televizor, un individ se lamenta de prostia românilor...la OTV...
luni, mai 10, 2010
Cultura la români
Despre cultură se poate vorbi în 1001 moduri şi contexte: avem (sau n-avem, după caz) - cultură generală, cultură urbană, cultură organizaţională, cultură informatică (!) şi bineînţeles cultură pop(ulară). Cea din urmă, din păcate, tinde să devină omiprezentă şi omnipotentă şi să anihileze rapid orice urmă din orice alt tip de cultură.
Cât de mult se propagă unda, câte creiere amorţite reuşesc să-şi revină sub impactul ei depinde până la urmă de doi principali factori - încăpăţânarea lor şi sprijinul nostru. Şi pentru că primul moare repede fără al doilea, eu ofer de azi sprijinul meu unui proiect descoperit recent: 1001 ARTE - s-auzim de bine!
miercuri, aprilie 28, 2010
miercuri, aprilie 21, 2010
vineri, martie 26, 2010
Lumină cu premeditare
Din toate campaniile de marketing ever made, cea mai idioată mi se pare aia cu earth hour. Moda politically corect a salvării planatei ajunge şi în România, promovată pe toate planurile, de la facebook la TV şi print. Până şi partidele politice s-au prins că e prilej de niscai PR moca aşa că au început (cel puţin prin Alba) să împartă flyere de promovare a eventului.
Şi deşi nu se cade pe plaiurile mioritice să fii imun la mişcările ecologice (alea anemice pe care le avem) aşa cum nu se cade să fii pro-american sau mai ştiu eu ce, de bună voie şi nesilit de nimeni m-am hotărât să refuz orice formă falsă de manifestare în această direcţie.
Să mă explic:
- În primul rând nu critic campania de marketing în sine. Realizare ei e destul de bună, îmi place şi saitul cu întrerupătorul şi am văzut şi ceva afişe bine făcute grafic. Ideea în schimb e o prostie.
- E o prostie pentru că degeaba stingi lumina o oră, dacă stai mai mult cu o oră să-ţi termini treaba
- E o prostie pentru că tu poţi stinge lumina dacă vrei, dar uzinele tot lucrează; şi dacă n-ar lucra ar fi mai rău, că până se opresc şi pornesc iară durează (şi consumă) mai mult decât dacă ar merge continuu!
- E o prostie pentru că dacă bifezi actul ăsta, gestul ăsta frumos şi o să te simţi puţin mai bine, e degeaba dacă nu e ceva profund în tine care să te facă să gândeşti econom.
- E o prostie pentru că permite ipocriţilor şi mârlanilor să iasă în faţă, să se bată cu pumnul în piept şi să te arate cu degetul că nu eşti eco.
- E o prostie pentru că e venită dintr-un mare paradox: consumul de energie şi materie primă necesară promovării evenimentului e mult mai mare decât economia obţinută!
miercuri, martie 24, 2010
Cheia
Cheia e la poartă. Portarul e la Bancă. Bancă? care Bancă?
Aşa se rezumă aventura mea săptămânală, repetată cu varii diferenţe miercuri de miercuri, începând cu orele 13.45
Miercurea de la 14.00 am Laborator de "Sisteme de Operare" cu anul 1 - Informatică. Noţiunea de laborator presupune (evident) accesul la un laborator (adicătelea o sală cu calculatoare de butonat de viitorii informaticieni ai patriei). Laboratoarele au şi ele orarul lor, în funcţie de preferinţele profesorilor dar şi (uneori) de o predefinire a scopului laboratorului respectiv.
Fiind "Sisteme de operare", laboratorul respectiv e dedicat (adicătelea există şi alt sistem de operare pe calculatoare, nu doar bine-răspânditul windows), deci ora respectivă se poate face acolo şi doar acolo.
Accesul în laborator se face - evident prin uşă - pe bază de cheie. Cheia e la poartă unde alături de suratele ei de la alte săli / laboratoare / holuri şi magazii şi este păzită de un portar. Care portar, zilnic, între orele xx şi yy (nu ştiu exact care sunt acele ore, doar că ele cuprind ora 14.00) este la bancă. Care bancă? Aia unde trebuie duşi nişte bani de cineva din universitate (probabil de la casierie). Că portarul are rol de the transporter făcând pe paza de corp a duduiei de la casierie, pot înţelege (apropo de asta, dacă vreţi un ban cinstit, portarul nostru n-are nici armă nici nu pare prea periculos!), dar întrebarea mea rămâne următoarea: cu cei 20 de studenţi care au oră de la 14.00, eu ce fac?
Unii colegi, cu care mă intersectez de fiecare dată când îmi asum misiunea de a identifica o altă cheie pe undeva, şi care îmi spun că nu sunt singurul ce trece prin acest quest, rezolvă problema rapid - lasă studenţii acasă. Dar eu, sub obsesiile mele absurde (că cică studenţii ar trebui să facă şcoală), insist: mă duc la departamentul de informatică (unde exista la un moment dat o altă cheie care nu mai există); mă duc la registratură unde nu e nimeni sau dacă e cineva oricum n-au cheie; caut o femeie de servici care ar putea avea cheie şi după încă o tură prin universitate (femeile de servici nu sunt aşa de uşor de găsit cum aţi crede) aflu că doar alte femei de servici (nu e clar care, dar altele ) au cheie, nu alea pe care le-am găsit; mai sun un profesor care ar putea avea şi el o cheie care e ocupat şi nu răspunde sau nu e în universitate sau nu are cheia la el şi uite aşa trece timpul, creşte frustrarea (şi a mea şi a studenţilor) şi se încetăţeneşte mai tare sintagma "1 Aprilie" asociată universităţii.
În fine, azi mi-a luat doar 15 minute să identific o cheie, săptămâna trecută mi-a luat 30 (şi am luat-o tot de la portar, când a revenit de la bancă).
Mă miră totuşi că între atâtea preocupări măreţe de calitate, învăţământ la înălţime, abosrbţie pe piaţa muncii şi alte cele, scăpăm din vedere chestiuni elementare cum ar fi o banală cheie de la uşa unui laborator.
P.S. Oare să-mi fac o dublură? :))
joi, februarie 25, 2010
Stalinskaya Party
La Pas
Sound: Badea (CJ) - electro, breaks, funky
Promoţie: Vodka Stalinskaya (+vodka apple, vodka orange, vodka cola) - 1+1 gratis
miercuri, februarie 24, 2010
Dragostea şi americanii
Şi se făcu că maşinăria de marketing care se numeşte S.U.A, cea care vinde gheaţă eschimoşilor şi autostrăzi României a mai găsit o metodă să facă bani din piatră seacă - să alimenteze consumul de orice, manufactura de prostioare (de fapt made in China), bomboanele şi ale dulcegării: o sărbătoare a dragostei - devenită rapid incontestabilă (ce e rău în a sărbători dragostea?).
Şi după avântul luat de noua sărbătoare, la mama ei, dar şi peste ocean, după câţiva ani de vândut inimioare din toate materialele - de la ciocolată la carton - prin toate colţurile lumii, fără ca măcar să se gândească la asta (greu de crezut că vreun bussines man american şi-a propus să aducă obiceiul în România), Valentine's Day şi-a găsit un inamic supriză: Patriotismul.
Dezamăgiţi probabil mai mult de faptul că n-au venit ei primii cu ideea, unii, au găsit prin arhivele tradiţiilor seculare, milenare (... adăugaţi aici ce adjectiv vreţi) româneşti şi au găsit un echivalent autohton. Norocul a făcut să fie tot pe-acolo, calendaristic vorbind, aşa că... sloganul Iubeşte româneşte a apărut de la sine.
Că noul slogan, noua sărbătoare nu a făcut decât să mute profiturile dinspre cei care vindeau V'Day Cards spre cei ce vând Felicitări de Dragobete, nu prea (mai) contează. Din două puternice simboluri pozitive (Dragoste şi Patriotism) maşina de marketing (românească de data asta) nu putea ieşi rău: nu-l accepţi pe primul eşti insensibil, nu-l accepţi pe al doilea eşti trădător!
Ce mă surprinde cel mai tare este că aceeaşi populaţie care găseşte trendy să critice America în tot şi-n toate, de la politică externă la mâncare, este aceeaşi care copiază cel mai repede tot ce au americanii de oferit: Fast-food, Halloween, Valentine's Day sunt doar câteva exemple.
Cireaşa de pe tort am văzut-o azi, prin universitate: două party-uri de dragobete, din care unul organizat de organizaţia de tineret a unui prolific partid politic. Talk about low...
joi, februarie 18, 2010
Despre oameni şi vremuri
În multe discuţii despre oameni şi vremuri am atins un punct în care se aberează (că n-om fi nicicare experţi în sociologie sau psihologie) despre nivelul cultural, intelectual sau social al concetăţenilor noştri.
Iar eu, de cele mai multe ori m-am găsit în colţul criticilor virulenţi ai stării naţiunii – pentru motive de altfel arhi-cunoscute: OTV-izarea spaţiului public în care are succes tot ce e simplist şi şocant, haosul sistemului de valori în care contează mai mult forma decât fondul, comercialismul exacerbat copiat “de dincolo” şi în fine, opacitatea şi inerţia celor mulţi care se mulţumesc să trăiască, lăsând gânditul pe seama vedetelor şi prezentatorilor de ştiri.
“Alba este un oraş agrar” îmi spune un prieten şi probabil are dreptate. Cultura urbană – experimentată temporar prin Berlin (un must-see pentru oricine a auzit de street-art vreodată) sau la New York (care este după mine în momentul de faţă al doilea pol al culturii urbane mondiale după Berlin) nu are încă forţa necesară pentru a pătrunde în minţile oamenilor locului.
Desigur, comparaţia este forţată, dată fiind diferenţa de dimensiune şi putere economică (mai ales ultima având capacitatea de a atrage după sine diverse manifestări sociale şi artistice).
Totuşi, progrese se pot face uşor: Cetatea din Alba Iulia poate avea - undeva (ferit de autobuzele cu turişti de vârsta a treia) un spaţiu alternativ. Lumea "civilizată", ca să mă feresc de prea-utilizatul "dincolo" permite (şi chiar finanţează) asemenea spaţii neproductive economic sau turistic (dar productive aş zice artistic şi cultural), chiar dacă, la o primă impresie sunt spaţii haotice sau murdare (cum e cazul Centrului Cultural Tacheles din Berlin - unde au lucrat şi lucrează zeci de artişti internaţionali, mulţi din ei foarte apreciaţi). Dar asta este o altă discuţie, despre cum a fi tipic turistic, curat şi dacă vreţi - politically corect distruge orice speranţă de nucleu artistic.
Aş adăuga la ideea de mai sus, ca modalităţi de progres socio-cultural stabilirea unor limite minimale clare în sistemul educaţional (unde se insistă pe promovarea "ajutorului reciproc" şi lipsei competitivităţii) şi pe organizarea mai cu cap a evenimentelor de la secţiunea entertainment. M-am săturat de artiştii populari traşi la indigo, de manele şi playback, de programe dubioase fără nici o noimă (vezi articolul din Caţavencu), m-am săturat de echivalenţa popularitate - valoare şi vreau, am pretenţia de la gestionarii banului public să provoace inteligenţa naţiei, să le dea ceva digerabil dar nu deja mestecat, înghiţit şi regurgitat pe o scenă.
Mă întreb în final cui ajută exprimarea plastică a unor frustrări personale - căci mai mult de atât nu reprezintă articolul de faţă. Evident că nu sunt singurul care gândeşte aşa (ba chiar mă declar mulţumit că în jurul meu sunt oameni ce înţeleg şi sprijină aceleaşi idei ca mine) - dar ei deja ştiu acest discurs. L-au mai auzit, îl au şi ei în ei (poate nu aşa plastic, dar de multe ori la fel de personal).
Iar ceilalţi oricum nu vor citi / înţelege / sau reţine ceva. Ba poate se vor înverşuna în modelul lor existenţial, pentru că pentru ei - ei au dreptate şi nimeni altcineva. Mai trist este că ei formează majoritatea şi afectează (infectează?) prin asta mediul tuturor (pentru că, nu-i aşa - majoritatea decide).
Până una alta, discursul meu e menit să coaguleze - să-i întărească pe cei ce înţeleg, vor şi pot, iar dacă se vor face acei paşi - indispensabili deşteptării - mă voi bucura alături de ei.
Dacă nu, am înţeles că în Australia e soare. Sau ştiţi vreun loc mai departe?
Notă: Acest articol a apărut într-o formă redusă în "Zile şi Nopţi" de Alba.
duminică, februarie 14, 2010
sâmbătă, februarie 13, 2010
Blog-mee(a)t?
A fost şi al trilea "meet" al câtorva kizi (asta mă include şi pe mine că nu prea mă văd încă "om mare") care au jurnal. Online. Sau mă rog, nu chiar jurnal, dar un loc unde scriu gânduri, frustrări sau idei, învelite frumos în cuvinte sau imagini (that's what a phot-blog is, by the way!).
Multă lume (!) şi multă lume necunoscută (fresh meat!) printre ei semn că mai sunt oameni ce încearcă să se exprime! And that's good.
N-am stabilit nimic. Evident, nici nu aveam cum - deşi eu rămân la ideea (ce o voi dezvolta la un moment dat într-un alt articol) că ar trebui să ne asumăm un rol de "media" (as in part of mass-media) dacă e să fim serioşi despre ceva. But that's a differnt story, really!
Pentru că a fost fain să bem o bere, pentru că m-am bucurat să-i aduc La Pas (chiar dacă i-am cam înghesuit - sorry 'bout that), pentru că am mai citit lucruri noi (new "blog meat" de citit), că toată lumea s-a motivat să scrie lucruri noi, pentru că m-am distrat să-l văd ameţit bine dispus pe George şi veselă pe Deme (ştiu ei de ce i-am menţionat ;) ).
Photos to come soon!
I hope...
marți, februarie 09, 2010
Respect şi modele
Respectul e o chestiune care mai nou pare a fi old-school, un concept pe care-l mai auzi invocat (în van) din când în când de bătrâni, profesori şi alte categorii sociale defavorizate.
În cazul şcolii, am văzut la un moment dat o ştire despre o universitate din SUA unde studenţii primesc subiectele şi sunt lăsaţi singuri timp de două ore. Fiecare îşi vede de lucrarea proprie, nimeni nu se uită la colegi, nu copiază cu hands-free, fiţuici pregătite din timp, cărţi ascunse prin bancă, lucrări scrise cu cerneală invizibilă sau alte şi alte ascunzişuri. Bineînţeles că nu e aşa peste tot nici măcar în SUA, Germania sau Zimbabwe, dar parcă de la acel exemplu până la realitatea familiară (familială dacă vreţi căci modelul românesc asta promovează – o mare familie fericită) e o distanţă cam mare.
Pe mine nu mă mai miră astfel cearta continuă a politicienilor, nesimţirea lor în a mări taxele concomitent cu propriile salarii şi pensii sau banalitatea discursurilor lor (vezi episodul cu flacăra violet). Nu mă mai miră pentru că văd zi de zi aplicate modele vechi de succes: merge şi-aşa, noi să fim sănătoşi precum şi – într-un context educaţional – cinciul nostru de toate zilele obţinut prin orice metodă.
Revenind la modelul corectitudinii absolute ilustrat în universitatea de mai sus, motivaţia lor e probabil mai simplă decât ne-am aştepta: într-un sistem concurenţial e important ce ştii – ce abilităţi, cunoştinţe şi aptitudini ai. Simplul fapt că treci un examen nu e foarte relevant, pentru că eventualele lipsuri vor ieşi la un moment dat la lumină şi societatea te va marginaliza (cel puţin la nivel profesional). În contrapuct balcanic, ceea ce contează e pe cine ştii iar concurenţa indivizilor e limitată de diferite variante de a păcăli sistemul (orice sistem ar fi acela).
Pe lângă toate astea, ce mă deranjează poate cel mai mult e propagarea la nesfârşit a acestui model. Unii colegi s-au blocat în ideea că jobul lor depinde de numărul de studenţi, iar studenţii - dacă primesc note mici au posibilitatea mutării la facultăţi private. De aici se ajunge la scăderea continuă a cerinţelor pentru trecerea unui examen, la evitarea situaţilor de repetenţie (trebuie să-ţi doreşti foarte tare să rămâi repetent la universităţile pe care eu le cunosc), situaţie care la rândul ei trimite studenţilor (şi potenţialilor viitori studenţi) acelaşi mesaj: staţi liniştiţi, şcoala e de formă!
Unii profesori aşteaptă (încă) din partea studenţilor o doză minimă de respect pentru actul de învăţământ, fără să realizeze că sunt subminaţi grosolan de colegii lor care nu oferă respect (nu oferă studenţilor seriozitate) ci susţin cu încăpăţânare modelul "prieteniei" şi "ajutorului" reciproc...
