I needed to set up a small web server today at school and since the actual server had been sent for repairs, I got stuck with a Dell Optiplex 320 desktop station. Since I am a Linux user, I went on to install my favourite distribution - Mandriva Linux - in order to get things running, only to have an unpleasant surprise: it wouldn't install. After a bit of research on our friend Google, I managed to bypass the issues and have a running server.
For my solution I was guided by:
http://wirelessness.wordpress.com/2007/02/07/installing-fedora-linux-on-a-dell-optiplex-320/
http://computerroriginaliascience.blogspot.com/2007/01/installing-linux-on-dell-optiplex-320.html
There were a few others as well, but these two were the biggest help.
First of all the problems as identified by my sources and to some extent confirmed by me:
1. The SATA controller in the Dell Optiplex 320 is another Dell invention that makes you want to rip their heads off. It just doesn't get recognized.
2. For some strange reason the GRUB bootloader doesn't work after you finish install.
Solution for Mandriva 2008.1
1. At boot, when you select option install ask for other options (press the F3 key before the installation process starts) and just write as follows (add to the line of options already present): pci=nomsi acpi=off
- even if the fore mentioned solutions say pci=nomsi should be enough, it didn't work for me.
- after this, the installation process should run normally
2. Before the installation is finished, you are presented with a post-install summary and configuration window. You can use that window to configure most of the useful stuff like network settings, regional settings and so on, but what's really important is to configure the bootloader - just change it from GRUB to LILO (I know, Lilo uses text mode - get used to it) and it should work.
P.S. Even though most of the articles on this topic also mention a problem with the ATI video driver, it was not the case for me, so I suppose Mandriva 2008.1 has that solved. If it still doesn't work for you (Linux starts but when it loads X the screen goes blank) - please check the articles mentioned above, they might help you.
miercuri, iulie 30, 2008
Mandriva Linux 2008.1 on Dell Optiplex 320
marți, iulie 29, 2008
Visuri si cosmaruri citadine
Orasul în care locuiesc deja de vreo doi ani are deja pentru mine istoria unor surprize plăcute. Lipsiti de mândria (uneori aroganta) timisorenilor (care se văd uneori fruncea tării fără prea mare bază pentru asa ceva), alba-iulienii tac si fac, viata aici fiind uneori o reverie - în special în spatiul istoric al cetătii, unde timpul pare a fi stins odată cu luminile de pe stradă, înghetat între clădirile vechi (multe renovate cu gust).
Iesit din spatiul atemporal al cetătii, orasul te mai surprinde plăcut prin câteva aspecte ce tin de viata cotidiană, aspecte care desi nu sunt perfecte - vezi pavarea cu dale a jumate din oras în dauna zonelor verzi si asa reduse - sunt totusi o îmbunătătire - în exemplul mentionat fată de situatia anterioară cu asfalt scorojit si plin de gropi sau chiar fată de un asfalt proaspăt care să clocească si să se topească în soare.
Alte suprize plăcute pentru mine au fost -» introducerea de ceva timp, pentru transportul urban, pe lângă microbuzele deja existente al unor autobuze de dimensiune medie, noi, în care aerul conditionat chiar functionează (îmi amintesc cu mare neplăcere de ultima vizită la Bucuresti si de autobuzele în care mă sufocam după primele 10 minute) -» precum si o stire dintr-un ziar local prin care un proiect de cercetare făcut în parteneriat de o universitate din Cluj cu Primăria Alba a transformat o serie de autobuze putin mai vechi de la sistemul vechi - diesel - pe unul ecologic (biodiesel).
Această stire, care a lăsat rece mass-media autohtonă, mi-a fost confirmată ulterior de un autobuz cobai - pe care scria mare, dar deloc kitch - Autobuz cu poluare redusă. Circulă cu biodiesel. Mai multe detalii despre acest proiect puteti găsi aici.
Revenind la reveria alba-iuliană, tot în domeniul transportului în comun am fost încă de la început mirat de simplitatea (si eficienta) sistemului care merge circular în jurul orasului si de modalitatea de distributie a biletelor - direct de la sofer: nu ai scuza (sau poate fi si o problemă uneori) că nu ai găsit bilet, iar traficul fiind relativ redus timpii de asteptare nu sunt mari (oricum nu se grăbeste nimeni).
Si pentru că se putea mai bine, în statiile de autobuz au fost amenajate... automate de bilete. Ca în filme, ca în orasele care se respectă din lume. Nu am mai văzut în România automate de bilete si îmi aduc aminte - din nou cu neplăcere - de Bucuresti si ora petrecută învârtindu-mă prin zona Victoriei, pe 38grade în căutarea unui chiosc RATB pentru bilete de autobuz.
Fiind fan al modernitătii, mai ales când aduce o crestere evidentă a eficientei unui proces (fie el banal ca transportul în comun), am purces la utilizarea extensivă a aparatelor mai sus mentionate.
Iar cum visele au prostul obicei de a se transforma în cosmaruri atunci când ti-e lumea mai dragă, visul unui Alba-Iulia european (sau pe drumul de europeizare) s-a poticnit tocmai în elementele sale de sprijin. Mai întâi zvonul - un prieten al unui prieten care a băgat banii la aparat si nu a primit biletul - apoi lovitura: apăs butonul, bag banii si... cade biletul; apoi încă unul; apoi încă două. Perfect valabile, tipărite cu câteva ore înainte. Nu e rău as zice, dacă nu as sti că acele 3 extrabilete înseamnă alti trei oameni care nu le-au primit.
După ceva timp, la altă masină - bancnota mea de 1 leu nu e suficient de ... cumva, astfel că după câteva minute de străduinte, am revenit la a cumpăra biletul de la sofer. A treia experientă a presupus un rest gresit (am primit mai putin decât trebuia) iar a patra a implicat un aparat blocat cu o monedă în zona pentru bancnote.
Iată cum societatea românească nu se dezminte. Nu suntem pregătiti pentru civilizatie. De la nepriceperea utilizatorilor (care introduc monede în locul bancnotelor) la nepriceperea constructorilor (treaba cu restul sau cu refuzul bancnotei e vina lor) si la nestiinta / coruptia autoritătilor care au ales solutia tehnică proastă (de ce oare?) totul este potrivnic tehnicizării, modernizării si eficientizării României.
P.S. Căutând pe net, am descoperit pe un forum câteva discutii despre un asemenea automat de bilete din Brăila (!) Nu mică mi-a fost mirarea să văd într-o poză acelasi tip de aparat cu cele din Alba, iar printre comentarii un individ care se plângea că nicicum nu reuseste să introducă bancnote (nu i le acceptă aparatul). Asta poate însemna două lucruri: autoritătile noastre sunt de o prostie iesită din comun si nu comunică deloc unii cu altii astfel încât ajung să cumpere aceleasi lucruri nefunctionale pe rând (foarte posibil de altfel) sau cineva undeva a făcut o grămăjoară de bani pentru afacerea asta.
luni, iulie 28, 2008
Vă e mila? V-am luat banii!
Cred că foarte multi dintre voi au văzut filmul Filantropica - unul din filmele românesti remarcabile, atât ca poveste cât si ca realizare. Pe scurt pentru cei care nu l-au văzut, este vorba de mafia cersetoriei privită cu umor negru - un fel de haz de necaz tipic românesc.
Despre sistemele organizate de cersit si banii importanti care se vehiculează în aceste sisteme au apărut multe speculatii, dar nimeni nu poate dovedi mare lucru si nici lua vreo măsură în sensul ăsta (sau poate cei care ar trebui să ia măsuri îsi iau si ei partea lor).
Referitor la productivitatea cersetoriei în sine, desi pare greu de crezut, tot mai multe voci insistă că este (poate fi în functie de locatie, poveste, imagine) suficient de ridicată încât să ofere un trai decent (sau chiar mai mult decât decent): sumele vehiculate sunt de 1.000 - 2.000 de euro (!) pe lună (estimate la nivelul Bucurestiului).
Un articol interesant pe tema asta apare în Academia Catavencu - Simona Tache investighează fenomenul pozând în cersetor si face într-o oră 25 RON. Ori după cum estimează rapid, la 8 ore de lucru pe zi x 20 de zile lucrătoare avem: 25x8x20=4.000 RON (!). Desi evident studiul nu poate avea valoare statistică - deoarece e făcut de o anumită persoană în anumite conditii de loc si timp (poti presupune de exemplu că nu în fiecare oră faci la fel de multi bani) - oferă totusi o imagine empirică a ordinului de mărime la care trebuie să ne gândim. Chiar dacă valoarea adevărată e 1.000 si nu 4.000 - mi se pare o sumă incredibilă, făcută pe naivitatea (mila!) concetătenilor mei.
Eu nu iau parte în nici o formă la acest fenomen, desi povestile unora sunt impresionante, pentru două motive simple:
1. oferind bani unui cersetor nu-i rezolvi problema / problemele ci doar îl încurajezi să facă acelasi lucru, să nu-l intereseze găsirea unor solutii, ba mai mult încurajezi si pe altii în aceeasi directie.
2. dacă chiar simt nevoia să fac un bine si să sprijin sistemul social - mai mult decât o fac deja prin taxe si impozite - există zeci de organizatii de la Crucea Rosie la UNICEF care ar beneficia de ajutorul respectiv si l-ar putea directiona într-o manieră organizată acolo unde este cu adevărat nevoie si în forma în care este nevoie.
Recent am văzut o preocupare mai importantă în directia cersetoriei - mai multe bloguri tratează problema stopării fenomenului (joe's blog; girlLife ; tara ; razvanserbu ; uhito ; iLL) iar postul de televiziune ProTv a făcut câteva mici reportaje pe tema asta - interesante desi făcute cumva în stilul senzationalist caracteristic:
http://www.protv.ro/stiri/social/cersetor-la-metrou-multimilionar-in-timpul-liber.html
http://www.protv.ro/stiri/social/nu-mai-dati-bani-cersetorilor-castiga-mai-mult-fara-sa-munceasca.html
Eu rămân sceptic - chiar dacă toate blogurile din România o să scrie cu litere de-o schioapă nu dati bani cersetorilor - rezultatele o să fie minime: cei care fac asta nu cred să citească prea multe bloguri!
luni, iulie 21, 2008
nebunia de a avea pretentii
Pornind de la sintagma ignoranta e fericire (ignorance is a bliss) cu cât esti mai nestiutor, mai multumit cu starea lucrurilor, mai resemnat, cu atât viata ta este mai roz.
Dacă nu stii spre exemplu că la cafenelele care se respectă e dragut să primesti un biscuite (sau ciocolată sau vreun cookie) nu te deranjează că singura cafenea găsită după o oră de plimbare în orăselul în care te afli nu face acest gest pentru tine. Dacă nu stii că tequilla se serveste cu putină sare si o bucată de lămâie, esti multumit să o sorbi pe sec ca pe tuica de prune iar dacă nu stii de fel că există (tequilla) ti se pare suficient si alcoolul ieftin la pet.
De asemenea poate, uneori mai stii câte ceva, dar nu-ti permiti să mai ai asteptări. Pentru că si formula nivel_de_multumire= rezultate / asteptari poate fi în anumite contexte, valabilă. Astfel, nu mă asteptam ca la unica nuntă din mediul rural la care am asistat să fie altceva decât muzică populară - asa că experienta a fost digerabilă, iar lângă piscina din Miami mă asteptam să dureze mult si bine până primesc capuccino-ul astfel că nu m-am ofticat pe cele 10-15 minute asteptate, ca cei doi New York-ezi de lângă mine, care mai aveau putin si o reclamau pe biata fată conducerii.
Revenind cu "discutia" pe plaiurile autohtone, toată lumea s-a obisnuit cu serviciile proaste si de cele mai multe ori se pregateste pentru ce e mai rău. În modul ăsta poti să te bucuri când măcar partial lucrurile functionează. Totusi, uneori nu te prinzi chiar cât de rău e răul, sau nu te astepti să rămâi cu o masină de spălat de 65kg în fata blocului.
Imaginati-vă tabloul: eu - la 55,5kg (la ultima măsurare) si o masină de spălat nou-noută (să-i zicem madam Z de la Zanussi) - pe capacul căreia scrie 61kg desi ca orice "doamnă" cred că mai ascunde un kilogram pe ici pe colo - în fata scării, uitându-ne unul la celălalt cu mirare, în tromba de fum lăsată de masina furnizorului si cu acel "eu pentru asta am fost plătit, să o aduc până la scară" rezonând între noi.
Episodul doi al dramei absurde în (doar) trei episoade - mă ilustrează pe mine rătoindu-mă (da, fac si din astea) la un biet angajat al firmei, pe care am ales-o - tineti-vă bine - tocmai pentru amabilitatea oamenilor (care mi-au răspuns la întrebări) si pentru că e o firmă mai mică si nu vreun lant de gen Altex sau Domo. Aceasi oameni se pare că nu au nici cea mai vagă preocupare ca tu să fii vreun pic multumit după ce ai făcut achizitia. Banii au fost virati, ei au făcut ce erau obligati prin lege (să-ti dea produsul functional) si de acolo te priveste. Si cel mai frustrant e că nu poti face nimic. După cearta cu angajatul de la firmă (că nu era sefu' să-l cert si pe el) am sunat la OPC dar nu au ce face din moment ce nu scrie niciunde că ei trebuie să mi-o aducă în casă. Iar în România produsele nu sunt returnabile decât în cazul unui defect - deci o dată plătite nu te mai poti răzgândi nici daca nu ai desfăcut cutia!
Asa că am ajuns la episodul trei al scenetei în care urcam masina cu un vecin binevoitor (un semi happy-end să zicem) meditând la drepturile consumatorului, la ideea clientul este rege si apoi resemnându-mă total si gustând din plin senzatia unei noi tepe pe care mi-o dă România!
Thank You Romania! I love you!
marți, iulie 15, 2008
maculatura
N-o să ghiciti niciodată ce am făcut ultima oră... Nu, nu implică calculatorul. Nici băutură sau sex.
Am făcut curătenie. Curătenie din aia în timpul căreia te uiti inclusiv pe dulap, să vezi ce creaturi mai sălăsuiesc pe acolo.
Din fericire pe dulapul meu nu am găsit nici un troll (sau măcar spiridus) dar am găsit un morman de proiecte vechi făcute de studenti la diferite materii. Proiecte care - nu-si mai au rostul, având în vedere că autorii lor sunt absolventi cu acte în regulă.
Văzându-mă fată-în-fată cu mormanul, ecologistul din mine s-a revoltat: pai cum să arunci mormanul ală de hartie + plastic asa la grămadă, să ajungă în groapa de gunoi si asa neîncăpătoare a orasului? Norocul meu, a fost paradoxal experienta pre-revolutie, în care duceam la scoala maculatura. Era un adevărat concurs între colegi care duce un morman mai mare de ziare si caiete vechi. Nu primeam bani, bineînteles, dar desi aveam doar 7 - 8 ani, întelegeam undeva cât de important e gestul. În prezent, ecologia e pe un trend ascendent, desi la noi mai mult se vorbeste despre asta decât să se facă efectiv ceva. Eu am văzut foarte putine programe de separare a deseurilor si cel mai amuzant (în sensul hazului de necaz tipic românesc) în acest sens a fost instalarea unor pubele de gunoi cu intrări separate pentru tipuri diferite de deseuri (plastic, hartie, metal, altele) - dar în care era o singură pungă (deci toate ajungeau la grămadă).
Revenind la dilema mormanului meu personal, am decis să-mi reiau rolul de cetătean constiincios si să separ hârtia de plastic, să leg (cum făceam pe vremuri) cu sfoară mormanul de hartie si să caut pe cineva dornic sa-l preia pentru transformare în hârtie utilizabilă (am înteles că ar exista asa ceva si prin Alba).
Din evenimentul propriu-zis (de separare si legare) am tras următoarele concluzii:
- e mai greu (si mai plictisitor decât ai crede la prima vedere);
- multi dintre studentii mei n-aveau habar cum mă cheamă;
- să legi un morman de hârtie cu sfoară e mai complicat decât pare;
- motanul meu preferă sfoara oricărei jucării pe care i-am cumpărat-o (nu că asta ar avea vreo legătură, dar mi s-a părut funny);
- dacă multiplic mormanul meu cu numărul de profi din universitate si cu numărul de universităti din tară si dacă la asta adaug mormanele pe care fiecare student le strânge personal - cred că ajung la o cantitate care reciclată ar putea acoperi nevoia de hârtie a României. Stie cineva de ce nu se valorifică treaba asta?
În plus, am realizat (de fapt stiam asta - asa ca mi s-a întărit convingerea) că urăsc PLASTICUL. Adică are el utilitatea lui, dar lângă mormanul de hârtie ce urmează a fi transformată si reutilizată, s-a format un morman de plastic la fel de mare (coperti, folii, dosare de plastic) - din care nu se prea poate face nimic. Nu stiu să fie vreo solutie reală pentru reutilizarea lui asa că nu va rămâne decât să îngroase stratul de gunoi al planetei.
Apropo... oare ce-i în capul celor care la un proiect de 20 de foi, îmbracă fiecare foaie într-o folie de plastic?
duminică, iulie 13, 2008
ne place foarte tare
Sunt într-un microbuz pe linia Alba - Iulia -> Simeria, cu destinatia finală Camping Strei si festivalul de muzica urbană Summer Break editia 2008.
La radio (cred că ceva radio oldschool - gen România Actualităti) se aude muzică populară - nu chiar alegerea mea preferată, mai ales că e din aia fără cap si fără coadă. Printre altele, la radio se fac si un fel de dedicatii, iar lumea (cu vagi sau mai puternice accente rurale) se manifestă: ne place foarte tare - o anumită melodie, sau emisiunea în sine.
Înainte să intru în "subiectul zilei" - o mică paranteză legată indirect de ne place si direct de muzica populară. Am multe cunostinte care agrează si ascultă acest gen de muzică si de cele mai multe ori discursul lor se leagă de relatia între muzica populară si traditii, apartenenta la neamul românesc (chiar patriotism uneori). Desi pot întelege de unde vin astfel de fenomene, însăsi baza discursului mi se pare eronată - ideea că traditiile ar fi ceva definitoriu, reprezentativ si - cel mai important - actual. De fapt, în afara câtorva traditii ce pot fi aplicate (vezi cimitirul vesel care oferă o nouă modalitate de a privi si gestiona relatia cu moartea), mai avem o serie de traditii - în cel mai bun caz amuzante care merită a fi evocate periodic la festivaluri de profil (si a căror produse îsi găsesc locul în muzee) - adică nu vedeti pe nimeni îmbracat la lucru cu ie si cu opinci, si o serie de traditii de-a dreptul idioate: fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi. Aceasta apa era pastrata cu mare grija pentru ca avea proprietati magice (se spunea ca e "nascuta din surasul zanelor") si putea face fetele mai frumoase si mai dragastoase. (sursa: aici).
Astfel nu cred că muzica populară să fie (cu mici exceptii - vezi Ciocârlia) reprezentativă pentru societatea românească de secol 21, iar la o analiza a valorii intrinsece, nu cred ca oferă suficientă originalitate, si mesaje suficient de puternice îmbrăcate în forme de ritm diverse, încât să se impună ca o alternativă la muzica urbană (rock, electro, jazz, funky, chiar hip-hop, trip-hop si tot felul de fusion-uri).
Revenind la subiect, mă fascinează discrepanta între ne place foarte tare al vocii rurale din dedicatia de la radio si un eventual review al unui album / melodii / artist - bazate pe criterii bine definite, si filtrat printr-o experienta muzicală si mundană a autorului review-ului, cum ar fi:
"InRainbows,
(Din review-ul făcut de Carmen Mezincescu albumului In Rainbows - al trupei Radiohead - în revista RePublik, noi. 2007)
Ca să dau explicatii la explicatii - revin în a spune, cum am mai sugerat pe aici, că gusturile NU sunt discutabile - există darămite conceptul de estetică (stiinta care studiază ce ne place si de ce). Practic, vreau să zic că sintagmei ne place trebuie adăugată motivatia. Creatia valoaroasă poate sustine testul motivatiei (e justificabilă în formă si fond), pe când creatia care doar gâdilă plăcut urechea (iar acest gâdilat tine foarte mult de contextul în care a crescut si s-a dezvoltat urechea respectiva - mi-e greu să cred că un american ar gusta muzica populară românească) nu poate fi valoroasă si e tinută în viată doar de alte conotatii (vezi apartenenta la grup / neam).
La fel se întamplă si în alte domenii - cărti, filme. Nu e simplu să explici cuiva de ce Paulo Coelho e un scriitor mediocru si Roth e un scriitor bun, la fel cum e greu de explicat de ce Dogma '95 - Idioterne e un film excelent (desi are doar 6,7 pe IMDB). Dar exact cum îi explicam unei prietene căreia i-am recomandat filmul si mi-a spus că nu i-a prea plăcut, un film bun se cere mai întâi înteles, cercetat, analizat. Tocmai pentru că un film bun (ca si o muzica bună) nu e (nu poate fi, nu vreau să cred asta) un simplu act de divertisment.
joi, iulie 10, 2008
day three.
Cu intarziere - dar mai bine decat niciodata, iata si povestea zilei no. 3:
Din start am tăiat orice tentativă de a vedea trupele de la prânz, desi mă tenta Veritasaga si E.M.I.L. dar căldura, oh căldura...
Asa că m-am dus doar mai târziu si am prins finalul de la Kraak&Smak - destul de dragut, numai bun de intrat în atmosferă. Trec repede peste partea introductivă spunând că trupa următoare - Stereophonics - nu m-au impresionat. Au cântat bine, dar sunau prea ca pe CD. Desi la una din piese au încercat să rockuie putin, după aia s-au multumit să cânte cuminte si frumos, iar eu - pentru că aveam nevoie de un film si al lor nu era prea ok - mi-am îndreptat atentia mai mult asupra paznicilor (că nu prea arătau a bodyguards cu burtile lor umflate) si m-am distrat pe seama asta.
Mai departe am asteptat-o pe Roisin Murphy. Si am asteptat. Si am asteptat. Si a apărut după 45 de minute - chestie care m-a ofticat foarte tare. Si-a mai recuperat cu Primitive (foarte, foarte OK) dar n-am mai stat să văd si restul pentru că ne mai întâlnim la Sziget, iar pe altă scenă începea Manu Chao.
***
Să zic că Manu Chao a fost bun e ca si cum as spune Nadia Comăneci a fost ok. De fapt, concertul Manu Chao a fost incredibil: atât el, cât si formatia (care bineînteles nu s-a abtinut să nu rockuie - tare de tot) au cântat fără întrerupere, din piesă în piesă, tare, în fortă, a comunicat cu publicul.
În public s-a sărit, s-a băut, s-a fumat si mai era putin până se făcea sex (apropo de Tequilla - Sexo - Marijuana) si să auzi vreo 5000 de români strigând la un loc marijuana ilegal?! nu e de ici de colo (mă întreb dacă apare pe TV).
În plus eu abia acum am realizat cât de political e muzica lui. Stiam că este, dar nu-mi imaginam că e asa de mult. Bush si politica americană sunt tintele lui preferate (si cred că înteleg de ce) iar asocierea pe care o fac unii între Manu Chao si Che Guevarra s-ar putea să nu fie chiar fortata.
Asa că Viva la revolucion!
duminică, iulie 06, 2008
day two.
Acest articol trebuia să insiste pe justificarea faptului că am ales să NU merg la Kaiser Chiefs (mostly pentru că oricum o să-i văd la Sziget) dar ceva s-a schimbat...
Să încep totusi cu începutul.
Ziua de ieri s-a situat sub semnul ratării. Am plecat destul de repede, să-i prindem pe cei de la Dekadens (care cred că merită) dar am ratat autobuzul. Adică l-am luat în sens invers. Si apoi am asteptat o grămadă să vină cel de sens invers. Asa că am ajuns la ceva timp după ce s-a terminat concertul lor.
A urmat - în planul nostru - trupa The Moods, o altă trupă românească, care suna promitător însă am ratat scena. Nu era prea multă lume, ei cântau si eu mă tot întrebam oare de ce o mai rup pe ungureste din când în când. Din fericire ne-am prins la timp că nu stăm unde trebuie si i-am prins pe The Mood (sau Moods?) chiar după prima piesă. Au fost foarte ok - desi foarte tineri, se pare că au si ceva grup de fani (care se agitau pe acolo) si cred că o să vreau să-i mai aud.
Mai încolo am fost la Deluka - foarte faini (dar cam atât) si ne-am dus să-i vedem pe Neo, o trupă electro-pop ungurească. Nu ne-am dus la Manic Street Preachers desi îs un nume mare - că nu prea aveam chef de tăiat vene si în rest nu-mi zic mare lucru. Am prins If you tolerate this... după concertul Neo. Neo, care au fost văzuti de vreo 20 de oameni în total.
Au sunat binisor dar nu suficient de bine ca să fie interesanti. Solista e foarte HOT (a se vedea poza alăturată) si cântă ok, dar stilul e prea pop si prea sintetic.
După ce ne-am mai perindat pe acolo si am mâncat un funky chicken, ne-am dus la Nouvelle Vague. Iar am ratat startul - pe drum spre scenă deja se auzea prima piesă.
Când am ajuns acolo însă am revenit la viată. Lumea era foarte în vervă, muzica suna incredibil de bine, iar cele două soliste erau pur si simplu incredibile. Schimbând mereu partitura între erotic si puternic, senzual si penetrant, destrăbălându-se pe scenă mai ceva ca Alanis Morisette - păreau cu totul si cu totul dintr-o altă lume, o lume în care am privit si noi pentru vreo oră. Concertul a fost ca la carte - cu muzica normală de pe CD dată mai repede, punctată agresiv la instrumente si voce acolo unde se poate, întârziată si întinsă la maxim unde se cerea, asezonată din plin cu miscari senzuale, dansuri sincopate si cântat cu publicul, plus un bis de vreo 15 minute cu portiuni instrumentale demente si încă două piese (bis pe care l-am cerut timp de 15 minute - probabil să vadă dacă chiar mai vrem) asa încât la final, dacă mă întreba cineva de Kaiser Chiefs as fi răspuns: Kaiser Who?
Si azi?
Dacă Roisin e măcar jumate din Unkle (si ar trebui să fie), iar Manu Chao e mai ok ca Nouvelle Vague (si ar putea fi), s-ar putea să mă îngrop în parcarea de la Romexpo până la anul!
more pics:
sâmbătă, iulie 05, 2008
day one.
Caldura mare, moser.
Asa a fost azi toata ziua prin Bucuresti. Exasperant de cald, aglomerat si nevricat Bucurestiul. Intr-o alegare continua dar cam zapacita, parca bucurestenii devin tot mai idioti de la an la an. Adica aia tipici, care locuiesc de câtiva ani în Bucuresti si devin mitici.
De dimineată de când am ajuns, am dat doar peste fenomene: nimeni nu are chef de tine (să-ti explice pe unde trebuie să mergi sau de unde să-ti iei bilete de autobuz), lumea e speriată chiar si când tot ce vrei este să afli de unde poti sa-ti cumperi rosii si ardei, ti se răspunde sec cu nu stiu la majoritatea întrebărilor si în genere ti se transmite un sentiment puternic că nu esti deloc binevenit între ei. Fără să vreau, mă gândesc la NewYork-ezi, care fără să fie întrebati se ofereau să ne ajute... dar asta e o altă discutie.
....
Am ajuns. La Bestfest. Locul mi-e cunoscut de anul trecut, desi anul ăsta e mai mare putin. Facem o tură, bem o bere, mergem la prima trupă: NSK. Sună bine live, Mara e foarte ok. E ceva public, doar încă molesit de căldură. N-am stat mult, ca să prindem Apollo 440 - care din păcate sunt doar o amintire vaga a ceva ce a fost odata intresant. Melodiile cunoscute sună încă foarte ok, solistul se agită şi overall tine publicul cât de cât (s-a urcat inclusiv pe schelele de la scenă si a coborât între oameni). Restul pieselor suna bine, binisor, dar nu suficient de interesant sa provoace o schimbare în starea de spirit a celor mai multi dintre noi (adică ăia vreo 2 - 3 mii care erau strânsi pe-acolo).
Mai incolo a venit Alanis, la fel de dusa ca in vremurile bune. O femeie pe treaba ei, care ne zice si noua in ce lume traieste. Mi-a plăcut foarte mult să o văd, să o aud dar nu m-a prins atât de tare cum speram. Oricum eram la scena unde trebuia să apară din moment in moment UNKLE.
UNKLE suna live cum ar trebui sa sune o trupa live. De la inceput, ne-a daramat complet cu un sunet agresiv, un rock-electro fusion care nu se teme nici sa zdgrangane serios la chitara, nici sa-ti bage bas in piept pana cazi jos si nici sa bage efecte de tot felul pe sintetizator, computer si tot felul de echipamente.
De la primele riff-uri eu n-am mai fost bun de nimic. Mi-au distrus orice urmă de stăpînire de sine, într-atât încât abia îmi stăpâneam lacrimile (ceea ce mi se părea incredibil de altfel). Si după ce am înnebunit cu totul si părea că nu se poate mai mult de atât (retineti - era doar prima piesă), a urmat o schimbare bruscă - spre o lume cu totul altfel: Lonely Soul m-a dat peste cap, m-a trasnformat ca în povesti in broască, print, porumbel si alte alea până n-am mai putut decât să urlu cu fărâma de voce rămasă: "Im gonna die in a place that dont know my name / Im gonna die in a space that dont hold my fame.".
Si lucrurile au continuat la modul ăsta pret de o oră (de fapt habar n-am cât a tinut), alternând agresivitatea de factură mai recentă cu psyhadelicul albumelor mai vechi si mare mi-e mirarea că nu am murit de plăcere - sau cred că am murit si am înviat măcar de vreo 3 ori.
Greu de exprimat mai multe despre "cum a fost" la Unkle. Inclusiv acum, la mai mult de 12 ore după eveniment, simt încă, gândindu-mă la asta, un val de pură fericire care mă inundă.
That's it. I'm out!
