Una din cele mai pozitive aspecte legate de Alba Iulia, este poziţia sa - aproape de centrul ţării, la doar 70 de km de Deva, 100 km de Cluj şi 70 km de Sibiu.
Nu vreau să mă înţelegeţi greşit - m-am îndrăgostit de Alba Iulia undeva pe parcursul acestor 3 ani, de cetate mai ales şi de nişte oameni pe care i-am găsit aici mai liberi ca în alte părţi - dar sunt zile în care simţi că totul e la fel ca ieri, ca alaltăieri, simţi nevoia să faci ceva deosebit, să vezi, să simţi ceva nou.
Atunci pleci.
De exemplu la Sibiu.
De data asta, cu ocazia "Festivalului Internaţional ASTRA", un festival de a cărui existenţă am aflat doar recent, deşi este la ediţia a 10-a, un festival care mi-a lăsat clară ideea că voi fi prezent cu siguranţă la ediţia 11.
Pe lângă asta, Sibiul m-a impresionat (din nou) plăcut - de data asta n-am hoinărit aşa mult prin centrul istoric (doar am atârnat la soare pe o bancă în parc - activitate pe care v-o recomand cu căldură!) pentru că eram cam tot timpul la festival. Ce m-a impresionat în schimb a fost multitudinea de evenimente (teatru, operă, concerte) şi micile comori stradale cum ar fi maşina de clătite (un van foarte oldschool care serveşte clătite foarte bune), ghereta cu boabe de porumb cu arome si - cu un special innovation prize - automatul de lapte; da, foarte serios, în chiar două locaţii nici măcar centrale din Sibiu, automate mari cu loc de sticlă (sau pet) în care bagi banii (2.5RON) şi curge lapte (kind of cool, ha!?).
Una peste alta, o atmosferă de burg foarte plăcută, pe care sper să o văd mai des şi în mai multe locuri ;)
duminică, noiembrie 01, 2009
Sibiu
miercuri, octombrie 21, 2009
Despre clădiri
Cred că nimic nu e mai reprezentativ pentru România – impresionant pe alocuri dar înfricoşător de cele mai multe ori – decât clădirile.
Luaţi de exemplu Casa Poporului, un monstru de fier şi beton în centrul Bucureştiului, un spaţiu parcă mort, ancorat într-un film alb-negru cu limbaj de lemn şi şepci de proletar transformate peste noapte în cravate elegante.
Spre deosebire de alte capitale, unde spaţiul din zona clădirilor oficiale este integrat cumva în viaţa socială, Casa Poporului este la noi elementul central, gri, simetric şi mai presus de toate – mare!
Dimensiunea este caracteristica principală a clădirilor româneşti, lucru probabil evident pentru perioada comunistă, când toate planurile cincinale sau de altă factură trebuiau depăşite, iar rezultatele victoriei socialiste trebuiau afişate cât mai public şi cât mai opulent.
Ori de atunci până acum nu multe s-au schimbat în fabulo-spiritul românesc, mai ales că noii stăpâni nu sunt decât subalternii, copiii sau nepoţii celor vechi. Ei, ca şi ceilalţi înaintea lor au reuşit să facă un singur lucru: să forţeze sistemul să meargă în favoarea lor, chiar dacă ismul s-a schimbat din comun în capital.
Un exemplu perfect de asemenea viziune am auzit-o acum ceva timp prin Petroşani: pe drumul ce duce spre telescaunul de acces în Munţii Parâng au crescut de câţiva ani vile şi vilişoare, multe din ele fără vreo fărâmă de ergonomie sau fără vreo pretenţie de arhitectură. Una din ele, a unui (fost? actual?) stăpân din zonă a fost construită la propriu pe ideea Mai mare decât a vecinului – la propriu însemnând că proiectantul proiectului a primit această unică şi inflexibilă indicaţie.
În acelaşi sens, mă minunez încă de clădirile unor universităţi / facultăţi din ţară, în special de Clădirea (da, cu C mare) Facultăţii de Ştiinţe Economice din Cluj. Monstru de beton, cu 6 etaje, subsol şi o intrare grandioasă, cu gresie alunecoasă înăuntru şi nişte plăci similare gresiei pe suprafaţa exterioară (din care unele au început să cadă deja după vreo doi ani de când clădirea a fost terminată), cu nişte curţi interioare strâmte cu vagi urme de vegetaţie între zidurile înalte, cu holuri întortocheate, camere prea expuse la soare şi totul, totul tăiat în unghi drept, geometric, curat şi total impresonal.
Ce mi s-a părut şi mai amuzant venind la Cluj pentru a mă înscrie la studii doctorale, a fost că la prima vizită am fost plimbat prin Clădire pentru a vedea minunea. O cunoşteam deja (aveam o prietenă studentă acolo) dar protestele mele bălmăjite n-au fost probabil auzite aşa că am fost plimbat cu liftul electronic, am vizitat cafeteria de la subsol şi m-am lăsat vizibil impresionat de spaţiile de curs şi seminarii, de dotările din laboratoare, de forţa emanată prin clădire de Facultatea care mi se prezenta.
Nu oamenii sunt importanţi în ecuaţia asta, nu realizările lor, modul lor de a lucra sau umanitatea lor – deschiderea lor spre nou şi spre alţi oameni, nu atmosfera sau relaţiile umane contează ci Clădirea – singura care dovedeşte, fără drept de apel, succesul în lumea nouă!
marţi, octombrie 13, 2009
sâmbătă, octombrie 10, 2009
joi, octombrie 08, 2009
For Kids
Zilele trecute, trecând pe lângă maşinuţele pentru copii (bumper cars dar din alea mici in care incape maxim un copil de 10 ani) din boxele ălora se auzea:
"We had two bags of grass, seventy-five pellets of mescaline, five sheets of high-powered blotter acid, a saltshaker half-full of cocaine, and a whole galaxy of multi-colored uppers, downers, screamers, laughers... Also, a quart of tequila, a quart of rum, a case of beer, a pint of raw ether, and two dozen amyls. Not that we needed all that for the trip, but once you get into locked a serious drug collection, the tendency is to push it as far as you can."
Nu că aş avea o problemă cu Fear and Lost in Las Vegas, un film excelent în opinia mea (pe care totuşi nu l-aş băga la comedie cum ziceau azi cei de la Guerilla), dar mă întreb dacă părinţii copiilor ce umblau pe acolo s-au prins de fază.
Asta e ca şi faza de ieri, când o bunicuţă îi arăta unui băieţel de vreo doi ani sigla playboy dintr-un magazin (nu ştiu ce căuta acolo sigla!) şi-i spunea foarte dulce de altfel uite mamă iepuraşul...
