miercuri, decembrie 26, 2007

Nostalgie


"Peste 200 de persoane s-au adunat ieri în Cimitirul Ghencea, lângă mormântul unde se presupune că ar fi înmormântaţi soţii Ceauşescu. Nostalgicii regimului comunist au venit pentru a comemora ziua de naştere a fostului dictator. Ei au ţinut discursuri, au recitat poezii şi au cântat."
(Realitatea TV)

Nostalgia trecutului este probabil una din cele mai importate elemente definitorii ale omului. Amintirile unor evenimente plăcute, sau mai putin plăcute dar cu final întotdeauna fericit sunt importante pentru omul care am devenit si nu de putine ori mă surprind povestind cu însufletire altora - prieteni sau chiar cunostinte proaspete - evenimente din copilărie, brodate pe margini ca o poveste de creangă sau o felicitare de Crăciun.

Recent, am povestit cu bunicul meu despre perioada comunistă, perioadă despre care am doar amintiri vagi: frig, bucuria iernii când se găseau portocale, cozile la care mă bagau ai mei în fată si pe fratele meu - cu 3 ani mai în vârstă - care a tinut să-mi zică după ce tata s-a scăpat la un moment dat despre Ceausescu că ar fi tâmpit - "Auzi, să nu cumva să zici cuiva ce ai auzit..."

Cu bunicul meu am mai discutat de câteva ori despre perioada comunistă si de fiecare dată am fost frapat de asemănările povestilor lui cu cartea 1984 a lui Orwell, sau cu Procesul lui Kafka.
Bunicul, născut în comuna Ciorăsti din judetul Vrancea, a făcut liceul la Râmnicu Sărat, una din localitătile din apropiere. Din povestile sale, rezum una, reprezentativă pentru perioada anilor 70:

În liceu, spre final, o directivă a Partidului a dus la schimbarea programei - dinspre clasici înspre literatura "patriotică" socialistă. Bunicul, împreună cu câtiva colegi, care se pare luau scoala mai în serios, au pus la îndoială decizia atât în fond (contestau valoarea poetilor socialisti) dar si în formă (de ce să schimbe programa în timpul anului cand ei urmează să dea bacul si cum o sa fie bacul, dacă li se schimbă materia?).

Securistii clasei (în fiecare clasă existatu 1 - 2 elevi care scriau note la securitate despre colegii lor) au informat cu deosebit aplomb despre "miscările destabilizatoare si împotriva Statului" petrecute la liceul lor, motiv pentru care, într-o adunare generală a scolii, cele 4 - 5 elemente de dezordine au fost exmatriculate.

După câteva zile, colegii bunicului au început să fie vizitati de Militie si să dispară subit. Bunicul meu a primit si el o vizită, cam la o săptămână după începutul evenimentelor... doi militieni extrem de amabili, însotiti de un soldat (cu mitraliera pe umăr), l-au rugat să-i însotească la sectie pentru câteva discutii si clarificarea situatiei. Era într-o lună de iarnă si singura prevestire a ce avea să se întâmple a fost o indicatie pe care soldatul i-a soptit-o bunicului meu la ureche: "Imbraca-te gros!"

Două săptămâni a petrecut bunicul într-un beci al militiei, fără să stie de ce si cât va mai sta acolo. Două săptămâni de dormit direct pe podea, în frig, umezeală, întuneric, cu oameni care intrau doar să-i aducă pâine, apă sau să-l bată din când în când.

Ulterior, a fost la proces... proces, la care avocatul, pe care acolo îl vedea prima dată, spre final, s-a ridicat în picioare si a fornăit spre judecător (citatul poate e pe ici pe colo gresit - dar timpul îsi spune cuvântul):
"Acesti tineri, prin învătatura de care au avut parte, ar putea deveni elemente importante în dezvoltarea Republicii Socialiste România. Prin educatia lor, însă, au ajuns aici. De aceea, recomand acordarea pedepsei maxime!".

Au urmat mai bine de trei ani de muncă silnică, la canal, de săpat canalul cu târnăcopul si lopata, de dormit în barăci impovizate, de mâncat terci gretos (se pare că bucuria cea mai mare era când primeau pâine - un colt mai mare de pâine de persoană era ce îi tinea în picioare). Apropo de asta, la un moment dat, probabil în urma unor presiuni venite pe filieră internatională (se descoperiseră conditiile din închisorile românesti), au primit un vagon de carne - oase ca acelea pe care nici la ciorbă nu e sigur dacă sunt bune - bunicul a fost printre cei care a descărcat vagonul de ciolanele care colcăiau de viermi...

Nostalgiei celor bucurosi de firimiturile primite pe vremuri, sau de cine-stie-ce amintiri cizelate de trecutul vremii, vreau să-i contrapun nostalgia bunicului meu (si a sutelor, miilor altora ca el), o nostalgie a durerii, a supravietuirii...

Read More...

luni, decembrie 17, 2007

Mentor-"ing" pentru viitor


MÉNTOR, mentori, s.m. Conducător spiritual, povăţuitor, îndrumător; preceptor, educator. (www.dexonline.ro).

Cuvântul Mentor a apărut se pare din Iliada lui Homer, Mentor fiind numele prietenului lui Odiseu care a rămas să aibă grijă de familia lui Odiseu când acesta a plecat la război în Troia.
Mentor este cel care l-a sprijinit si l-a ajutat să se dezvolte, să devină adult pe Telemachus, prin exemplu personal, întelepciune si prietenie - o relatie ce transcende genul de relatii profesor - student de azi.

Mentor este azi o persoană care, din diverse motive face pentru un tânăr ce a făcut personajul lui Homer. Mentoringul este institutionalizat în aria marilor companii (chiar si în România) există servicii de Mentoring plătite cu bani grei, iar "dincolo" (mă enervează rău cuvântul ăsta, dar e totusi potrivit), sunt mentori voluntari pentru elevi sau persoane cu probleme sociale sau dizabilităti.

Desi foarte util, mentoringul organizat nu poate avea aceleasi rezultate ca cel din povestea mai sus mentionată. Relatia de prietenie, de familie creste încrederea studentului în mentorului său precum si interesul mentorului pentru binele studentului. Totusi, părintii pot fi foarte greu mentori propriilor copii - există o inerentă "rebeliune" a copiilor împotriva părintilor.
Mentoringul "ad-hoc" functionează cel mai bine în afara sectorului de afaceri: în artă, filosofie si în sistemul de cercetare / educatie. Sau asa ar trebui sa fie...

Pentru că eu unul nu am avut nici un mentor.

De la 14 - 15 ani când începe să se formeze personalitatea si pană în jur de 23 - 25 când e deja destul de bine înrădăcinată, au existat diferite persoane care m-au influentat, care m-au ajutat să mă dezvolt, să devin ceea ce sunt. Dar niciunul din ei nu a fost un mentor. Nici un profesor, nici un unchi, nici un prieten al părintilor nu si-a asumat acest rol - nici în perioada liceului, nici la facultate.
În facultate, ajungând să dau importantă conceptului de "Dezvoltare personală", am crezut la un moment dat că am găsit Mentorul - într-un prieten putin mai în vârstă dar cu o bogată experientă (atât de viată cât mai ales profesională). Mă înselasem însă - valorile noastre erau destul de putin asemănătoare astfel că procesul de mentoring m-a dus pe cu totul alte căi decât CALEA MEA si mi-a luat ceva timp să accept si să-mi revin.

Mai nou, mi se cere (direct sau indirect) să-mi asum diferite roluri - de cercetător, de profesor (pedagog) sau de mentor (pentru studentii mei) iar eu mă simt încă mic. Mă simt copil, simt că mai am multe de învătat, că sunt departe de ce as putea fi.

Pe toate canalele media se dezbate problema scolii românesti. Anumite lucruri însă nu se pot învăta în scoală, oricât de bun e sistemul. Dacă cei mai buni dintre noi pleacă în State iar ceilalti sunt prea obositi de lupta pentru supravietuire, vom ajunge în cel mai bun caz o armată de oameni care stiu să deriveze o functie si să scrie corect gramatical.

Si nici asta nu e sigur.

Read More...

sâmbătă, decembrie 15, 2007

Colectionarul 2.


Cartea asta e fenomenală. E genul de carte pe care nu mai vrei sa o termini. Ca un vin bun, rar sau ca o partida de sex de zile mari.
Asa ca merită încă un post, în care (cu greu) mă abtin să comentez (ce să-i faci, deformare profesională), doar să citez următoarele:

"Nu pot să sufăr oamenii stupizi de genul lui Caliban, cu imensul lor balast de meschinărie si egoism, cu micimea lor de toate felurile. [...]
Am simtit-o când eram în ultimul an an la Ladymont. Eram printre cele putine cărora le păsa. Erau apoi proastele, snoabele, viitoarele debutante, fetele tatii, cele pe care nu le preocupau decât călăria si sexul. N-am să mă întorc niciodată la Ladymont pentru că n-as mai putea suporta atmosfera sufocantă, de lucruri «care se fac», de oameni care «merită frecventati» si de «comportare corectă». [...]

De ce trebuie să le tolerăm noi calibanitatea lor? De ce este nevoie ca orice persoană vitală, creatoare si generoasă să fie martirizată de grosolănia din jur?[...]
Pentru că ei toti ne urăsc. Ne urăsc pentru că suntem diferiti de ei, pentru că nu vrem să ne identificăm cu ei, pentru tot ce îi împiedică pe ei să se identifice cu noi. Ne persecută, ne resping, opunându-ne masa lor [...] cască plictisiti de prezenta noastră, închid ochii si-si astupă urechile. Fac tot ce este posibil pentru a nu fi nevoiti să ia act de prezenta noastră, să nu fie nevoie să ne respecte. Dar când cei mai mari dintre noi sunt morti, atunci se târăsc în fata lor. Plătesc zeci si zeci de mii pentru un Van Gogh sau un Modigliani, pe care scuipaseră cand erau în viată si pictau. Isi băteau joc de ei, făcând glume vulgare pe seama lor.
Ii urăsc.
Îi urăsc pe toti cei prost crescuti si ignoranti. Ii urăsc pe toti infatuatii si ipocritii. Urăsc gelosii si răzbunătorii. Urăsc toti acritii, meschinii si mediocrii. Urăsc toti plicticosii mici la suflet, cărora nu le este rusine că sunt plicticosi si mici la suflet. Urăsc [...] Oamenii Noi, clasa-care-urcă, cu banii si televizoarele si masinile lor, cu stupidele lor vulgaritati si felul lor stupid si abject de a imita marea burghezie.
Iubesc cistea, si libertatea, si generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Imi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static si îi urăsc pe toti cei care se multumesc să stea deoparte si să privească [...].
Stiu bine că se presupune că trebuie să tinem piept cirezilor dezlăntuite, să controlăm panica - e ca într-un film cu cow-boy. Să lucrăm pentru ei si sa-i tolerăm. N-am să mă retrag niciodată în turnul de fildes. E lucrul cel mai de dispret: să optezi să te retragi din viată pentru că viata nu e pe placul tău. Dar uneori te înspăimântă gândul că, atunci când hotărăsti să o iei în serios, viata devine o luptă.
Toate astea sunt doar vorbe. Poate am să întâlnesc pe cineva si am să mă îndrăgostesc [...] si voi vedea lucrurile altfel. Si n-o să mai îmi pese atât de mult de toate astea. [...] Voi face parte din tabăra dusmană.
Dar, pentru moment, asta e părerea mea. Că apartin unui soi de clan care trebuie să se opună celorlalti.
Nu stiu cine face parte din acest clan - oameni celebri, în viată sau decedati, care au luptat pentru cauze drepte, care au creat [...].
Nu sunt întotdeauna oameni demni de admiratie. Au momente de slăbiciune. Momente de lasitate si momente când sucombă intereselor materiale. Îsi petrec vacantele în turnuri de fildes. Dar o parte din ei însisi rămâne fidelă clanului.
Cei alesi.



Read More...

luni, decembrie 10, 2007

Citeste o carte: Colectionarul.

Acum mai bine de un an îl întrebam pe fratele meu - pe atunci doctorand în lieratură comparată în Buffalo, New York - ce deosebeste o carte bună de o carte mai putin bună (nu zic proastă, că o carte proastă e destul de evidentă). Sau ce deosebeste un autor bun de unul mediocru (pe Miller de exemplu de Coelho).
Din discutia destul de lungă pe care am avut-o atunci am înteles câteva chestii de bază cum ar fi importanta mizei pe care o presupune cartea, a structurii si a constructiei personajelor, dar si a limbajului folosit.

După ceva timp, citind mai multe cărti am început să mă prind mai usor de diferite nuante (oare e vorba de experientă?) si chiar am început să-mi găsesc de multe ori propriile idei, propriile conceptii exprimate (mai coerent decât as putea eu vreodată) în paginile câte unei cărti.

Cea mai nouă exprientă de gen, am avut-o din cartea Colectionarul (de J. Fowles). Dacă în cazul lui Henry Miller sau Philip Roth mă identificam cu anumite senzatii sau cu conceptia tip carpe-diem din anumite ipostaze, de data asta am dat peste câteva idei despre viata activă - viata utilă.
Ideile astea, adnotate cu impresiile si modul în care le aplic eu ar fi:

  • Dacă esti cu adevărat artist, te dăruiesti artei cu toată fiinta. - Desi sunt departe de orice calitate artisitică (:P), chestia asta mi se pare importantă si aplicabilă în mai multe domenii. Sunt profesor pentru că cred în a fi profesor - cred în educatie, în evolutie. Toti cei care sunt ceva si nu doar au un job undeva, trebuie să se dăruiască cu totul.
  • Nu invadezi lumea. Nu trebuie să ai mici desene gata făcute sau idei preconcepute pe care să le reversi asupra oamenilor cu scopul de a-i impresiona. - Un curs la care am participat de ceva timp insista pe faptul că oamenii fac majoritatea actiunilor lor sub influenta interesului de "a da bine"
    în ochii celorlalti. A fii tu însuti, a fi deschis dar nu usor manipulabil e dificil, dar important.
  • Din punct de vedere politic trebuie să fii de stânga, pentru că în ciuda greselilor lor, socialistii sunt singurii care se interesează de soarta celorlalti. Pentru că simt, pentru că vor cu adevărat să facă o lume mai bună. - Aici e o chestie foarte intrigantă: o mare perioadă de timp am fost liberal convins. Lumea trebuie să fie lăsată să se descurce singură, să mai dea cu capul, fiecare să facă tot ce vrea cât timp nu dăunează celorlalti. Din păcate lucrurile nu sunt întotdeauna albe si negre, iar cei care se ocupă de dezvoltarea lumii (sau a unei tări sau teritoriu) de multe ori nu au interesul ca acea dezvoltare să fie echilibrată si prea întinsă geopolitic. In plus, cred (sunt sigur) că educatia trebuie să fie controlată social si asigurată pentru toată lumea, indiferent de mărimea conturilor. Problema se complică în România, unde nu există o stângă sau o dreaptă (nu există doctrină - toti sunt după cum bate vântul populismului), dar deja mă abat de la subiect :P
  • Trebuie să faci întotdeauna ceva. Când crezi cu adevărat în ceva, trebuie să actionezi. La ideea asta, creierul mi se umple de analisti politici, de emisiuni la TV unde se diseacă problemele Românei proaspăt europene. Toată lumea pare că stie toate problemele, nimeni nu face nimic.
  • Trebuie să accepti faptul că esti englez. Nu să pretinzi că ai prefera să fii francez sau italian sau altceva. După ce înlocuiti englez cu român poate nu vă sună bine. Mie da. În Germania, în Franţa sau în Ungaria le răspundeam tuturor la întrebarea "Where are you from?" cu un zâmbet si cu "Romania". Iar zâmbetul nu era de jenă, ci de indulgentă pentru că nu mă asteptam să stie pe unde e (desi unii stiau câte ceva) si eram indulgent cu incultura lor.
  • [...] nu trebuie să ajungi la un compromis cu mediul din care provii. Amputezi tot ce e vechi în fiinta ta, tot ce stă în calea făuririi noului din tine. Ideea asta, legată de cea de mai sus pare ciudată la prima vedere. E de fapt o completare care subliniază faptul că nu trebuie să preiei "sechelele" natiei din care te tragi. Nu trebuie să te simti complexat de a fi român, a fi român nu e o scuză că te comporti într-un anumit mod s.a.m.d.
  • Trebuie să urăsti orice formă de nationalism în politică. Trebuie să urăsti în politică, în artă si în orice altceva tot ce nu este autentic, profund si necesar. N-ai timp de pierdut cu tâmpenii lipsite de importanţă.[...] Nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citesti ziare de duzină, nu asculti emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ti irosesti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate. Îti folosesti viata. - NO COMMENT!

Read More...

miercuri, decembrie 05, 2007

Ne permite functia (!)

Zilele trecute, în drum spre scoală am asistat la o fază extrem de interesantă. Doi politisti comunitari ajunsi la semafor (era rosu) au ezitat pentru o clipă după care au trecut strada în timp ce unul zicea "măcar atât să ne permitem si noi" iar celălalt îl aproba.
Trebuie să recunosc de la început că SI EU am trecut pe rosu atunci si că o fac relativ des si fără prea mari procese de constiintă (când văd că strada e goală).
Chestia pe care vreau să o subliniez aici e că eu îmi asum niste riscuri - o fac pe pielea mea. Risc în primul rând o amendă, risc să mă lovească o masină (riscul ăsta e relativ mic, oricum). Sunt constient de riscurile astea si aleg să mi le asum si să trec strada pe rosu.
În cazul lor mai dubios decât încălcatul regulii e procesul care a dus acolo. Ei nu-si asumă riscul amenzii, pentru că îsi perimit - de fapt li se permite de colegii lor politisti să încalce regula. Nu au un protocol de colaborare (:P), nu cred ca s-au vorbit dinainte, ci foarte grav - se subintelege că vor fi iertati de orice politist din zonă.

Chestia asta mi se pare foarte dăunătoare pentru o societate, mai ales una în formare, ca societatea rămânească. Iar dacă extrapolăm o să vedem că se întâmplă peste tot: la fel cum politistii comunitari isi perimit să treacă pe rosu, primarul îsi permite să păstreze pentru el cel mai bun teren pentru casă, guvernantii îsi permit să ia si ei câte o vilă de la ANL, parlamentarii îsi permit să ... ei practic îsi permit să faca ce vor.
La fel de interesant e că treaba asta se întâmplă mai mult în cadrul institutiilor de stat si mai putin la firme. E adevărat că se merge la munte cu masina firmei, dar de cele mai multe ori seful stie si acceptă o anumită limită în sensul ăsta. În institutii însă (si între institutii) planează acest Non-aggression pact, această întelegere de tipul o mână spală pe alta.

În final, totul se rezumă (din nou) la omul simplu si relatia lui cu cei din jur - dacă esti interesat doar de propria-ti burtă, orice e permis si in functie de importanta postului, iti permiti să încalci reguli tot mai importante. Era si vorba aia: "fie omul cât de mic, dup-amiza doarme-un pic" care s-ar aplica:
"fie omul cât de mic, dacă poate fură-un pic"... asa proportional cu functia.

Read More...

duminică, decembrie 02, 2007

1 Decembrie 2007

Nu puteam să trec peste ziua de 1 Decembrie în completă tăcere, nu? De fapt, plănuiam încă cu câteva zile înainte să scriu ceva despre asta si gandurile mi-au fugit în tot felul de directii.
Ba să zic despre aglomeratie si înghesuiala caracteristică, ba despre patriotismul românesc si lipsa lui, ba să compar cu - bineinteles - americanii (stiti si voi cât de nebuni sunt ei apropo de sentimentul asta al mândriei de a fi american).

Ce mi-am dat seama la un moment dat a fost că deja aveam formate o serie de opinii despre ce si cum se va întâmpla de 1 decembrie (si Alba Iulia e chiar cel mai ok loc în care să te pronunti) înainte de ziua Z si fără vreo experientă anterioară.

Până la urmă m-am hotărât să mai astept putin, să nu-mi "vărs inteligenta" încă pe net si să văd ce se întâmplă. Ei... tin să vă spun că nu prea multe...
Senzatia pe care am avut-o trecând prin zona destinată manifestatiei a fost una de târg traditional (de altfel destul de bine realizat). Mi-au placut căsutele din lemn si acoperite cu paie, tăranii care făceau mămăligă la ceaun si faptul că (incredibil) nu prea era mizerie.
Se făcuse putină mocirlă pe alocuri (zăpada topită s-a unit cu praf si pământ) dar mă refer la mizeria inerentă "festivalurilor" de orice gen. Nu erau (foarte multe) hârtii aruncate pe jos, doze sau sticle si oamenii păreau destul de calmi.
Ce n-am resimtit a fost să zicem vibratia patriotică. E drept că am pierdut parada (mă tot întreb de fapt de ce o zi natională e definită prin paradă MILITARĂ - ce suntem în război?) asa că nu stiu exact acolo cum a fost atmosfera, dar majoritatea oamenilor păreau mai mult curiosi decât mândrii să fie români în Alba Iulia în 1 Decembrie 2007. În plus, la ora 12 si ulterior pe la 14 nu era deloc aglomeratie în zona dedicată evenimentului.

O altă chestie dubioasă (cel putin) sunt vesnicele tarabe cu prostioare, de la cătei care dau din cap la baloane în formă de iepuras (!) sau chiar bete de mos nicolae. Doar 3 - 4 vânzători ambulanti se plimbau cu niste steaguri (din materiale îndoielnice), în rest fiecare tarabă vindea ce apuca, fără nici o legătură cu evenimentul în sine. (M-am tot întrebat si cu alte ocazii de unde tot apar ăstia cu tarabele - că în mod normal nu-i vezi pe niciunde)

In final, m-am bucurat să aud că nu s-au mai bătut politicienii în discursuri prin Alba-Iulia si am concluzionat că România si-a serbat ziua de nastere ca un copil care are nevoie serioasă de guidance (nu-mi vine un echivalent românesc :P).

Read More...

sâmbătă, decembrie 01, 2007

Relaxare La Pas.


Fiind deja de mai bine de un an în Alba-Iulia, normal că am căutat locatii cât mai ok prin oras. Prin "ok" fiecare întelege de obicei altceva, dar în cazul meu se referă la locatii să zicem mai putin de masă - mai spre underground (dacă mi-e permis epitetul), mai putin comerciale dacă vreti, fără "BLING", fară paiete, tocuri cui si fără vesnica muzică house / dance / super - radio - hit (sau ce se mai ascultă vara / iarna asta).
De fapt, o locatie trebuie "analizată" dacă vreti pe câteva criterii, care în cazul meu sunt (în ordinea importantei): muzica (care se leagă de atmosfera generală), ambianta din spatiu (arhitectura - tot importanta la atmosferă) si raportul produse / preturi (nu doar ieftin ci si produse de calitate).
Toate astea laolaltă au si darul să atragă un anumit tip de public, ceea ce din nou are impact asupra atmosferei.

Că să nu vă mai tin în suspans, am găsit o asemenea locatie în Alba-Iulia, dar UNA SINGURA.

Barul / Cafeneaua se numeste La Pas si este convenabil plasat în apropierea Universităţii, într-o casă (destul de normală de altfel).

Reluând criteriile de mai sus avem asa:

Muzica:Foarte nice, de la Bălănescu Quartet la Blazzaj, de la Eagles la Massive Attack. Singurul minus e că poate gama e prea largă (si rock si electro si jazz si altele) pentru că niciodată nu stii ce "primesti" dar totusi se încadrează într-un stil ascultabil. Oricum genurile din muzică încep să se combine în tot felul de chestii noi (de exemplu Hip-Hop + Jazz, sau Jazz cu electro) dar parcă să ascult Iron Maiden după Massive Attack îmi strică putin filmul...
Ambianta: Undeground artsy movement. Grafice interesante, tablouri abstracte, o iluminare discretă (inclusiv corpurile de iluminat sunt... trendy). Plus că poti consulta (dacă esti singur la cafea) reviste gen Imagoo (desi cred ca-s cam vechi ;). Spatiul este destul de redus dar asta contribuie la crearea unei atmosfere intime. Camera principală e completată de un spatiu la subsol, parcă mai underground ca restul.
Produse/Preturi: Cireasa de pe tort... Cafea Julius Meinl (lângă Illy si Segafredo cele mai bune), ceai Julius Meinl de diferite tipuri (foarte, foarte, foarte [...] foarte bun), ciocolată caldă gen budincă si albă si neagră, bere becks si bergenbier, tequilla, coniac, burbon (jim beam) si whiskey (jack daniel's black label). Preturi? ceaiul 3 lei, cafeaua 3,5 lei, tequilla 3 lei... (no comment).

Read More...

miercuri, noiembrie 28, 2007

Vista RE-Loaded. Out...

Noi evenimente în aventura Windows Vista la noi la universitate: Se pare că imprimantele pe care le avem în dotare -HP LaserJet 1160 - acelasi HP care recomandă pe propriul site Windows Vista nu stiu să listeze mai multe copii dintr-un document.
În XP functia functionează, în Linux la fel, dar cu tot cu driverul furnizat de HP pentru Vista, că dai 8 copii ale unei pagini, că dai 7, tot una singură îti printează.

După multe încercări, instalări si reinstalări solutia a fost simplă: dă-l naibii de Vista, hai să punem XP.

Acum merge :)

P.S. Oare interesul HP pentru a promova Vista e legat de faptul că noi va trebui să cumpărăm o imprimantă nouă, Vista-friendly?

Read More...

marți, noiembrie 27, 2007

Scoala romaneasca....

Tot relativ la scoala care se face în România, am găsit zilele astea un articol interesant în cotidianul (click aici).

Din câte am înteles, articolul este o continuare a unui scandal început acum ceva timp - cică si pe ProTv ar fi fost o emisiune destul de lungă despre problemele de coruptie din Universitatea de Vest din Timisoara (n-am vazut-o pentru că nu am TV :P).
Mă amuză în schimb răspunsurile date de persoanele intervievate, care fie se multumeau să sugereze banalitatea situatiilor indicate („Sint fleacuri. Nu e nici o ilegalitate“) sau să insiste că toate posturile sunt ocupate prin concurs si că nu contează dacă ocupantii sunt rude cu cineva sau nu.
Ba chiar poate e mai bine (opinează unii) pentru că, nu-i asa, pe rude le cunosti, ai încredere în ele si stii că-si fac treaba. Doar sunt de-ai tăi...

Teoria asta, a oamenilor de încredere am mai auzit-o si din alte surse. Nu este singulară la Timisoara si de acolo vine "scandalul" doar pentru că există acel grup de reformă universitară (minunată idee si RESPECT pentru acei oameni). Sunt convins că în toate universitătile această practică (a nepotismului) există mai avansată sau mai putin avansată.
Oamenii de încredere de care vorbeam, pot fi de multe ori chiar asa: de încredere. Pot să-si facă treaba la un nivel acceptabil, să fie seriosi s.a.m.d. Insă teoria economiei de piată ne spune că singura cale pentru progres este CONCURENTA LIBERA.
Cum pot eu să aleg obiectiv între fiul meu si un tânăr absolvent pe care nu l-am vazut niciodată? Chiar dacă fiul meu este mai bun, eu niciodată nu sunt în măsură să apreciez asta, oricât de mult mi-as dori.

In SUA de exemplu, este precizat în lege că nu au voie să se încrie la concursuri pentru ocupare de post în universităti rudele persoanelor din conducere. Sistemul "de la ei" prevede si alte chestii de gen, cum ar fi că un absolvent al unei universităti nu poate preda la universitatea respectivă timp de doi ani.
Procesul de angajare are niste proceduri bine stabilite, în care fiecare concurează în functie de interesele de cercetare, de abilitătile dovedite pe posturi scoase la concurs PENTRU CĂ E NEVOIE de personal în plus pe anumite domenii. În unele cazuri poate dura un an, doi ani pentru a-ti găsi după finalizarea unui doctorat un post în domeniul tău de interes.

Comparatia celor două sisteme este clar fortată - nu avem experienta americanilor si nici modul lor de a privi lumea (mentalitate dacă vreti). Culmea e că si la ei universitatea e o afacere (un student plăteste până la câteva mii de dolari pentru un an de studiu) însă la noi afacerea e tipic românească: o mică bisnită cu diplome, gândită să functioneze acum si eventual maine.

Poimâine om vedea...

Read More...

luni, noiembrie 26, 2007

Tinerii din ziua de azi :)

Cred că majoritatea cunoastem sintagma din titlu si am auzit-o în autobuze, la scoală sau pe stradă. Desi mă încadrez încă în categoria "tinerilor din ziua de azi", mă văd în postura să fiu si de cealaltă parte a baricadei - între scortosi si puritanisti...
Dar tinerii din ziua de azi despre care vă vorbesc nu mă includ si pe mine. Si nu sunt toti, normal în aceeasi oală (niciodată nu mi-au plăcut generalizările). Însă majoritatea (din păcate) sunt asa.
Amortiti. Asta e cuvântul.

Mă refer aici pe plan profesional / intelectual, că slavă domnului barurile si cluburile patriei sunt pline ochi. Insă la lucru / la scoală tot tineretul - sperantă a tării pare adormit, plictisit, în asteptarea concediului / vacantei.
Astăzi am avut ore de după-masă, cu două din grupele la care predau. La primul seminar au venit destul de multi (fac prezente si chestii de genul asa ca e musai) - dar asta si pentru că vin din grupe diferite.
La seminarul al doilea au venit patru persoane. Patru. Si asta nu e cel mai grav. Mai grav mi s-a părut întrebarea pe care am primit-o înainte de începutul orei:
"Dacă tot suntem numai noi, putem să nu facem?"
Se profită de orice posibilitate pentru a reduce volumul de muncă. Orice colt care poate fi tăiat, orice scurtătură care poate fi crestată e "vânată" cu ochi ageri. Să plecăm, să scurtăm ora, să mergem la cafea... orice e mai bine decât să ne stresăm neuronii câteva ore.
Trebuie să recunosc că m-a surprins plăcut una din fete, care desi la început tăcuse mâlc la întrebarea colegei ei, după ce le-am sugerat celorlalti că ea nu ar fi de acord (deh, o stiam mai atentă la ore) a recunoscut că într-adevar nu ar fi de acord. La început pe un ton ce trăda că-si cere scuze (cum ar veni ea e spărgătoarea de grevă), mai apoi putin mai sigură pe ea (văzând că eu o sustin) a explicat foarte clar că ea face eforturi să ajungă la scoală (lucrează la ceva firmă) si că i se pare foarte enervant că după ce se scuză la lucru si aleargă la scoală să afle că de fapt nici nu se face nimic.

A continuat apoi (pe un ton din păcate resemnat) să mentioneze că în ziua cutare a stat degeaba în laborator cu încă o colegă o oră jumate, că profesorul X vine cinci minute si pleacă, că profesoara Y nu e de găsit mai niciodată...

I-am recomandat să facă reclamatie si a zis că oricum n-o bagă nimeni în seamă (nu e asa proastă. nu credeti?) iar mai apoi i-am sugerat că ar putea măcar să vorbească amical cu unii din profesorii mai influenti.
Mi se pare o ipocrizie imensă (si o ilegalitate pe măsură) ca într-o Universitate care se chiunuie să crească calitatea si în care peste tot, toată lumea subliniază importanta tinutului orelor, să fie profesori care-si fac orele doar pe sfert sau mai putin.
Sunt curios dacă va vorbi cu profesorul indicat de mine. Eu sigur o s-o fac.
Sub protectia anonimatului, oricum, pentru că dacă te bati cu ei, e ca si cum te-ai bate cu mafia...

Read More...

Apropo de vot

Inca un post despre votul de ieri.
Mi s-a părut amuzant în primul rând că referendumul a fost invalidat. Dar într-un fel mă asteptam. Era de la bun început cam inutil - guvernul si-a asumat deja răspunderea pentru uninominal, iar diferentele intre variante nu sunt nici foarte mari si... nici foarte cunoscute :)
Plus că mai toti ne-am sictirit de politică în general asa că nu era nici un motiv arzător ca să mergi la referendum. Celălalt - pentru Băsescu - a fost mai "aprins" doar pentru că lumea simtea că cei 322 s-au coalizat asa - indiferent de doctrină, indiferent de neîntelegerile dintre ei - pentru a elimina un om incomod (asta e o altă discutie si nu o încep aici).
La fel de interesant mi se pare articolul din cotidianul, în care se vorbeste despre posibilitatea ca orice cetătean EUROPEAN să poată vota dacă nu a votat în tara lui - mai multe detalii aici.
Nu stiu despre voi, dar eu sunt un fan declarat al proiectului European, în primul rând pentru că toti suntem până la urmă oameni si ar trebui să găsim modalităti de a ne întelege. În plus, mi se pare normal să merg când am chef în Germania sau Franta fără vize si alte hârtii sau sa-mi cumpăr de acolo produse mai bune si / sau mai ieftine. Asa că e îmbucurător faptul că europenizarea începe să se vadă.

Despre rezultatele votului nu pot să zic decât .... Daaaaaahhhh.... se astepta cineva să NU câstige PD-ul? Rămâne secret dacă i-am votat sau nu, dar mi-era clar de la început că ei o să iasă. Cred că în România numărul de voturi e invers proportional cu numărul de scandaluri în care e implicat partidul. Liberalii au făcut parte din multe scandaluri (nu analizez dacă au fost de vină, dacă sunt buni sau răi ci pur si simplu afirm că prin presă apăreau tot în cazuri suspecte de coruptie - vezi Remes - sau incompetentă - vezi Adomnitei / Chiuariu) iar măsurile luate în ultima vreme (pensii, salarii mai mari) sunt extraordinare, mirifice dar DELOC LIBERALE (oameni buni - asistenta socială e domeniul PSD-ului).
Ce nă miră totusi la rezultate este PSD-ul: de unde atâtea voturi pentru PSD? La câte certuri interne au avut, la câte gafe au facut, la ce ISTORIE au, mă miră foarte tare insistentele compatriotilor mei socialisti care i-au votat... ce mama naibii credeti că o să facă, de-i votati iar si iar??
Măcar bine că Iliescu nu e pe listă. Sau e si nu l-am vazut eu??

In fine, procesul s-a incheiat, din nou am investit cu putere (si bani) niste oameni (nu neapărat pe ăia de pe liste ci pe ăia din spatele lor) si peste doi ani o să ne amintim de ei... oare ce trebuiau ei să facă?...

Read More...

duminică, noiembrie 25, 2007

Pana la urmă am votat

Am tot evitat să mă gândesc dacă să merg la vot sau nu... În mod normal votul era o certitudine - asa a fost la 18 ani, asa a fost in 2004. De data asta, după ce de două ori am votat schimbarea si schimbarea s-a rătăcit pe undeva pe drum, resimteam si eu sentimentul descris pe mai toate posturile de radio & tv - acea sfârseală a spiritului, acea resemnare în fata unui sistem mai puternic decât mine...
Totusi, cu ultimele puteri idealiste rămase în mine, m-am adunat (cum zic americanii "pull yourself together") si m-am repezit spre secţia de votare numărul 30 din Alba-Iulia.

Evenimentul a decurs surprinzător de rapid si fără evenimente. Desi nu am buletin de Alba, oamenii de la sectie mi-au dat frumos declaratia pretipărită pe care să o completez cu datele mele personale (declaratie cum ca nu am votat - mă întreb dacă le si verifică cineva), am semnat pe o altă foaie si am purces în cabină.
La referendum eram sigur ce vreau: cât mai repede si cât mai transparent (nu în 2012 si mixt cum vrea Guvernul) - si nu, nu cred ca e pericol foarte mare sa apară actrite porno în Parlament (cântăreti de muzică populară avem deja datorită imensului. neasemuitului, tribunului - CV Tudor), iar dacă Hagi vrea să intre în Parlament, pun pariu că orice partid l-ar pune pe listă...

La PE am ezitat putin (o secundă) văzând buletinul în mână, cumva să fiu sigur că nu există o ALTĂ solutie în afară de cele listate. Dar cum deja stiam ca nu există (idealistul din mine totusi o căuta), am apăsat (cu grija) stampila pe... cel mai mic rău dintre relele existente. E un cliseu deja asta cu cel mai mic rău, dar chiar asa am facut.

In rest, ce sa vă zic? Plictiseală mare pe acolo... parcă o sfârseală a spiritului, resemnare în fata SISTEMULUI.

Păcat.

Read More...

Film de vazut: 4 luni, 3 saptamani, 2 zile

Pentru cine inca nu l-a vazut, recomad (si eu) 4 luni, 3 saptamani si 2 zile.
Am citit (prea) multe despre filmul ăsta în ultima vreme si mi-era deja frica să-l văd - de obicei îmi place să-mi formez o părere proprie si nu să merg cu multimea :) Plus că am impresia că multi l-au văzut doar pentru că este premiat la Cannes (mai nou cică si Stokolm) si ca tot a apărut în presă.

Anyway, trecând peste asta, filmul chiar e bun. E bun nu în sensul unui film care impresionează prin imagini deosebit de artistice sau prin alte efecte de sunet / imagine dar mai degrabă prin realism - senzatia mea principală a fost o neliniste puternică generată de evenimentele petrecute în film.

Am mai citit pe ici pe colo si păreri contrare - de exemplu că si 432 e (încă) un film despre comunism, nergu si trist, ca mai toate altele si că e nasol faptul că nu putem iesi din aceste tare cinematografice.
Nu mi se pare o analiză corectă pentru că desi povestea se petrece în perioada comunistă (spre final), nu există foarte multe referinte la "sistem" iar lupta personajelor nu este cu sistemul comunist, nu incearcă să obtină libertate, nu vor să dea jos comunismul - e doar o dramă personală. Din contră, majoritatea imaginilor arată că personajele principale au învătat să traiască cu sistemul si pe langă sistem (cumparând tigari străine de la bisnitari de exemplu) fără sa-si bată prea mult capul cu asta.

La fel se comportă si restul personajelor, care crează mai degrabă (în planul secund al povestii) mai mult o radiografie a oamenilor obisnuiti din Romania anilor 86-89 si nu a activistilor de partid, securitatii sau dictaturii...

Singura chestie ciudată a fost rolul destul de redus al Laurei Vasiliu - de fapt poate nu m-ar fi mirat (si-asa nu auzisem de ea până acum), dar a tot apărut prin presă în diferite articole (aici de exemplu) asa că am crezut până spre jumatea filmului că ea e personajul principal... (prea multă mediatizare strică ? :P )

Altă parte proastă a fost sunetul sub orice critică - m-am chinuit destul de mult să înteleg ce se vorbea si unele fraze le-am pierdut de tot (la un moment dat chiar vroiam sa plec din sală) si din câte am înteles nu este cazul doar cinematografului din Alba... (la care se adauga fosnitul pungilor în sală si comentariile inevitabile din public)

În concluzie, e un film de văzut, de măcinat mental, preferabil în varianta DVD (nu stiu dacă a apărut) în linistea propriului apartament.

Read More...

sâmbătă, noiembrie 24, 2007

Hasta la vista, VISTA.


Acum două zile am asistat (si am ajutat pe ici pe colo) la operatiunea de împrospătare a echipamentelor folosite la Universitatea la care predau ca preparator (in categoria tineret-sperante). 120 de calculatoare noi nouţe, marca Dell Inspiron 530 frumoase ca din povesti (vezi exemplarul din dreapta).
Calculatoarele au venit preinstalate cu Windows Vista (Business, nu orice) si impreuna cu colegii de la departamentul de informatică, am purces la configurarea si instalarea lor. Fiind si eu oarecum in domeniu (desi cumva de partea celalta a baricadei), am urmărit cu interes evolutia Windows Vista, dar nu mi l-am pus pe calculatorul personal (prod Linux user, deh) ceea ce se pare ca a fost o idee genială! Am auzit de la unii / altii ca sistemul ar fi foarte prost, dar nefiind genul care sa judec pe baza de zvonistică, m-am abtinut de la prea multe comentarii.

Cu Vista mă mai întâlnisem înainte de vreo 2, instalat pe laptopul unui amic, laptop care refuza cu încăpăţânare să se conecteze la net Wireless si pe alt laptop când asteptam amuzati câteva minute bune să pornească (atunci am crezut ca e laptopul de vină, pentru ca era Acer).
De data asta, nu mai e loc de tagăduială: VISTA SUCKS! BIG TIME! Nici nu vă imaginati cat de BIG. Să vă povestesc...

Pornirea sistemului nu e asa rapidă cum ne-am imagina, mai ales pentru un calculator nou, core 2 duo, cu 1GB RAM. Dar pornirea este cea mai mică problemă pe care am avut-o... procesul de instalare a programelor dorite a fost foarte mult îngreunat de aparitia a tot felul de ferestre panicarde care tot se miră că vrei să si faci ceva cu calculatorul (din genul "are you sure you want to"). Dacă vrei să dezinstalezi un program, e si mai complicat - dezinstalarea Acrobat Reader s-a întrerupt de vreo câteva ori să ne informeze că trebuie să închidem firefox (!) si încă vreo două - trei alte aplicatii (a căror legătură cu acrobat reader nu am reusit să o identificăm până la urmă), după care la final.... a dat restart la calculator (oh my GOD! încă trebuie restart după instalare / dezinstalare... nu credeam că mai există asta). Partea amuzantă abia acum începe - restartul a durat o vesnicie (de fapt vreo 3-4 minute dar să se oprească calculatorul în 4 minute pare o vesnicie, nu?). Initial am crezut ca dura asa mult din cauza (dez)instalarii unui program, dar m-am inselat. La fiecare oprire / restart dura la fel de mult şi nici măcar nu aveai idee dacă s-a blocat sau încă se întâmplă ceva.

După câteva minute de poante (haz de necaz, na) apropo de chestiile astea, precum şi de ferestrele care din când în când mai apăreau de la sine, s-a pus problema repartiţionării hardului (160Gb lăsaţi într-o bucată de furnizor). S-a decis păstrarea a 30Gb pentru sistem şi restul pentru date. Simplu ca buna-ziua. NOT!

Pai cum să partiţionezi un PC cu Vista, astfel încât să nu pierzi sistemul deja instalat? hmmm... un program? Partition Magic? Wrong! Adica exista (se pare) un program (unul) care stie asa ceva, de la Norton, care e pe bani (iar noi nu puteam decide sa cumpăram soft, nu aveam bani si nici timp)...
Varianta 2? Cică Vista are el o aplicaţie de partiţionat... care se pare că nu poate să facă partitii mai mici de 80 Gb. ( oare de ce?). Am incercat sa bootam de pe un CD care avea pe el si PQmagic de DOS dar nu vede hardul SATA...

Solutia? DVD-ul cu Mandriva Linux, care are un partitionator foarte simplu de utilizat (şi gratuit). O să fiu corect şi o să spun ca n-a mers din prima pentru controlerul de hard de la Dell e nou-nouţ si nu-l recunoaste decât Windows Vista (de ce oare) dar în câteva minute, am găsit pe Google rezolvarea: scrii un rând la pornirea sistemului si totul functionează. (asta e o chestie care imi place mult la Linux - pentru orice există o soluţie, două trei - pe net).

În final, înarmaţi cu CD-uri cu Linux şi cu multă răbdare, am purces la "lupta" cu Vista. Si ce mai lupta - erori de drivere, panică peste panică la ştergerea unui fişier (te întreabă de 3 ori dacă eşti sigur), multe restartări lungi şi plictisitoare...

În final am iesit "câstigători", iar calculatoarele noastre sunt functionale (după două zile de la livrarea lor CU SOFT PREINSTALAT, doua zile in care echipa de la departament - 4 oameni - au lucrat full time - eu am participat din fericire doar la prima parte).

Intrebarea care se citeste acum pe chipurile toturo este "cat o sa reziste". Cât de mult o sa ne mai chinuim cu niste produse PROASTE doar pentru că altii le folosesc si pentru ca Microsoft crede ca poate să facă ce vrea?

Părerea mea e ca vom câstiga cu adevărat doar când vom spune "Hasta la vista, VISTA!".

Read More...