"Peste 200 de persoane s-au adunat ieri în Cimitirul Ghencea, lângă mormântul unde se presupune că ar fi înmormântaţi soţii Ceauşescu. Nostalgicii regimului comunist au venit pentru a comemora ziua de naştere a fostului dictator. Ei au ţinut discursuri, au recitat poezii şi au cântat."
(Realitatea TV)
Nostalgia trecutului este probabil una din cele mai importate elemente definitorii ale omului. Amintirile unor evenimente plăcute, sau mai putin plăcute dar cu final întotdeauna fericit sunt importante pentru omul care am devenit si nu de putine ori mă surprind povestind cu însufletire altora - prieteni sau chiar cunostinte proaspete - evenimente din copilărie, brodate pe margini ca o poveste de creangă sau o felicitare de Crăciun.
Recent, am povestit cu bunicul meu despre perioada comunistă, perioadă despre care am doar amintiri vagi: frig, bucuria iernii când se găseau portocale, cozile la care mă bagau ai mei în fată si pe fratele meu - cu 3 ani mai în vârstă - care a tinut să-mi zică după ce tata s-a scăpat la un moment dat despre Ceausescu că ar fi tâmpit - "Auzi, să nu cumva să zici cuiva ce ai auzit..."
Cu bunicul meu am mai discutat de câteva ori despre perioada comunistă si de fiecare dată am fost frapat de asemănările povestilor lui cu cartea 1984 a lui Orwell, sau cu Procesul lui Kafka.
Bunicul, născut în comuna Ciorăsti din judetul Vrancea, a făcut liceul la Râmnicu Sărat, una din localitătile din apropiere. Din povestile sale, rezum una, reprezentativă pentru perioada anilor 70:
În liceu, spre final, o directivă a Partidului a dus la schimbarea programei - dinspre clasici înspre literatura "patriotică" socialistă. Bunicul, împreună cu câtiva colegi, care se pare luau scoala mai în serios, au pus la îndoială decizia atât în fond (contestau valoarea poetilor socialisti) dar si în formă (de ce să schimbe programa în timpul anului cand ei urmează să dea bacul si cum o sa fie bacul, dacă li se schimbă materia?).
Securistii clasei (în fiecare clasă existatu 1 - 2 elevi care scriau note la securitate despre colegii lor) au informat cu deosebit aplomb despre "miscările destabilizatoare si împotriva Statului" petrecute la liceul lor, motiv pentru care, într-o adunare generală a scolii, cele 4 - 5 elemente de dezordine au fost exmatriculate.
După câteva zile, colegii bunicului au început să fie vizitati de Militie si să dispară subit. Bunicul meu a primit si el o vizită, cam la o săptămână după începutul evenimentelor... doi militieni extrem de amabili, însotiti de un soldat (cu mitraliera pe umăr), l-au rugat să-i însotească la sectie pentru câteva discutii si clarificarea situatiei. Era într-o lună de iarnă si singura prevestire a ce avea să se întâmple a fost o indicatie pe care soldatul i-a soptit-o bunicului meu la ureche: "Imbraca-te gros!"
Două săptămâni a petrecut bunicul într-un beci al militiei, fără să stie de ce si cât va mai sta acolo. Două săptămâni de dormit direct pe podea, în frig, umezeală, întuneric, cu oameni care intrau doar să-i aducă pâine, apă sau să-l bată din când în când.
Ulterior, a fost la proces... proces, la care avocatul, pe care acolo îl vedea prima dată, spre final, s-a ridicat în picioare si a fornăit spre judecător (citatul poate e pe ici pe colo gresit - dar timpul îsi spune cuvântul):
"Acesti tineri, prin învătatura de care au avut parte, ar putea deveni elemente importante în dezvoltarea Republicii Socialiste România. Prin educatia lor, însă, au ajuns aici. De aceea, recomand acordarea pedepsei maxime!".
Au urmat mai bine de trei ani de muncă silnică, la canal, de săpat canalul cu târnăcopul si lopata, de dormit în barăci impovizate, de mâncat terci gretos (se pare că bucuria cea mai mare era când primeau pâine - un colt mai mare de pâine de persoană era ce îi tinea în picioare). Apropo de asta, la un moment dat, probabil în urma unor presiuni venite pe filieră internatională (se descoperiseră conditiile din închisorile românesti), au primit un vagon de carne - oase ca acelea pe care nici la ciorbă nu e sigur dacă sunt bune - bunicul a fost printre cei care a descărcat vagonul de ciolanele care colcăiau de viermi...
Nostalgiei celor bucurosi de firimiturile primite pe vremuri, sau de cine-stie-ce amintiri cizelate de trecutul vremii, vreau să-i contrapun nostalgia bunicului meu (si a sutelor, miilor altora ca el), o nostalgie a durerii, a supravietuirii...
miercuri, decembrie 26, 2007
Nostalgie
luni, decembrie 17, 2007
Mentor-"ing" pentru viitor
MÉNTOR, mentori, s.m. Conducător spiritual, povăţuitor, îndrumător; preceptor, educator. (www.dexonline.ro).
Cuvântul Mentor a apărut se pare din Iliada lui Homer, Mentor fiind numele prietenului lui Odiseu care a rămas să aibă grijă de familia lui Odiseu când acesta a plecat la război în Troia.
Mentor este cel care l-a sprijinit si l-a ajutat să se dezvolte, să devină adult pe Telemachus, prin exemplu personal, întelepciune si prietenie - o relatie ce transcende genul de relatii profesor - student de azi.
Mentor este azi o persoană care, din diverse motive face pentru un tânăr ce a făcut personajul lui Homer. Mentoringul este institutionalizat în aria marilor companii (chiar si în România) există servicii de Mentoring plătite cu bani grei, iar "dincolo" (mă enervează rău cuvântul ăsta, dar e totusi potrivit), sunt mentori voluntari pentru elevi sau persoane cu probleme sociale sau dizabilităti.
Desi foarte util, mentoringul organizat nu poate avea aceleasi rezultate ca cel din povestea mai sus mentionată. Relatia de prietenie, de familie creste încrederea studentului în mentorului său precum si interesul mentorului pentru binele studentului. Totusi, părintii pot fi foarte greu mentori propriilor copii - există o inerentă "rebeliune" a copiilor împotriva părintilor.
Mentoringul "ad-hoc" functionează cel mai bine în afara sectorului de afaceri: în artă, filosofie si în sistemul de cercetare / educatie. Sau asa ar trebui sa fie...
Pentru că eu unul nu am avut nici un mentor.
De la 14 - 15 ani când începe să se formeze personalitatea si pană în jur de 23 - 25 când e deja destul de bine înrădăcinată, au existat diferite persoane care m-au influentat, care m-au ajutat să mă dezvolt, să devin ceea ce sunt. Dar niciunul din ei nu a fost un mentor. Nici un profesor, nici un unchi, nici un prieten al părintilor nu si-a asumat acest rol - nici în perioada liceului, nici la facultate.
În facultate, ajungând să dau importantă conceptului de "Dezvoltare personală", am crezut la un moment dat că am găsit Mentorul - într-un prieten putin mai în vârstă dar cu o bogată experientă (atât de viată cât mai ales profesională). Mă înselasem însă - valorile noastre erau destul de putin asemănătoare astfel că procesul de mentoring m-a dus pe cu totul alte căi decât CALEA MEA si mi-a luat ceva timp să accept si să-mi revin.
Mai nou, mi se cere (direct sau indirect) să-mi asum diferite roluri - de cercetător, de profesor (pedagog) sau de mentor (pentru studentii mei) iar eu mă simt încă mic. Mă simt copil, simt că mai am multe de învătat, că sunt departe de ce as putea fi.
Pe toate canalele media se dezbate problema scolii românesti. Anumite lucruri însă nu se pot învăta în scoală, oricât de bun e sistemul. Dacă cei mai buni dintre noi pleacă în State iar ceilalti sunt prea obositi de lupta pentru supravietuire, vom ajunge în cel mai bun caz o armată de oameni care stiu să deriveze o functie si să scrie corect gramatical.
Si nici asta nu e sigur.
sâmbătă, decembrie 15, 2007
Colectionarul 2.
Cartea asta e fenomenală. E genul de carte pe care nu mai vrei sa o termini. Ca un vin bun, rar sau ca o partida de sex de zile mari.
Asa ca merită încă un post, în care (cu greu) mă abtin să comentez (ce să-i faci, deformare profesională), doar să citez următoarele:
"Nu pot să sufăr oamenii stupizi de genul lui Caliban, cu imensul lor balast de meschinărie si egoism, cu micimea lor de toate felurile. [...]
Am simtit-o când eram în ultimul an an la Ladymont. Eram printre cele putine cărora le păsa. Erau apoi proastele, snoabele, viitoarele debutante, fetele tatii, cele pe care nu le preocupau decât călăria si sexul. N-am să mă întorc niciodată la Ladymont pentru că n-as mai putea suporta atmosfera sufocantă, de lucruri «care se fac», de oameni care «merită frecventati» si de «comportare corectă». [...]
De ce trebuie să le tolerăm noi calibanitatea lor? De ce este nevoie ca orice persoană vitală, creatoare si generoasă să fie martirizată de grosolănia din jur?[...]
Pentru că ei toti ne urăsc. Ne urăsc pentru că suntem diferiti de ei, pentru că nu vrem să ne identificăm cu ei, pentru tot ce îi împiedică pe ei să se identifice cu noi. Ne persecută, ne resping, opunându-ne masa lor [...] cască plictisiti de prezenta noastră, închid ochii si-si astupă urechile. Fac tot ce este posibil pentru a nu fi nevoiti să ia act de prezenta noastră, să nu fie nevoie să ne respecte. Dar când cei mai mari dintre noi sunt morti, atunci se târăsc în fata lor. Plătesc zeci si zeci de mii pentru un Van Gogh sau un Modigliani, pe care scuipaseră cand erau în viată si pictau. Isi băteau joc de ei, făcând glume vulgare pe seama lor.
Ii urăsc.
Îi urăsc pe toti cei prost crescuti si ignoranti. Ii urăsc pe toti infatuatii si ipocritii. Urăsc gelosii si răzbunătorii. Urăsc toti acritii, meschinii si mediocrii. Urăsc toti plicticosii mici la suflet, cărora nu le este rusine că sunt plicticosi si mici la suflet. Urăsc [...] Oamenii Noi, clasa-care-urcă, cu banii si televizoarele si masinile lor, cu stupidele lor vulgaritati si felul lor stupid si abject de a imita marea burghezie.
Iubesc cistea, si libertatea, si generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Imi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static si îi urăsc pe toti cei care se multumesc să stea deoparte si să privească [...].
Stiu bine că se presupune că trebuie să tinem piept cirezilor dezlăntuite, să controlăm panica - e ca într-un film cu cow-boy. Să lucrăm pentru ei si sa-i tolerăm. N-am să mă retrag niciodată în turnul de fildes. E lucrul cel mai de dispret: să optezi să te retragi din viată pentru că viata nu e pe placul tău. Dar uneori te înspăimântă gândul că, atunci când hotărăsti să o iei în serios, viata devine o luptă.
Toate astea sunt doar vorbe. Poate am să întâlnesc pe cineva si am să mă îndrăgostesc [...] si voi vedea lucrurile altfel. Si n-o să mai îmi pese atât de mult de toate astea. [...] Voi face parte din tabăra dusmană.
Dar, pentru moment, asta e părerea mea. Că apartin unui soi de clan care trebuie să se opună celorlalti.
Nu stiu cine face parte din acest clan - oameni celebri, în viată sau decedati, care au luptat pentru cauze drepte, care au creat [...].
Nu sunt întotdeauna oameni demni de admiratie. Au momente de slăbiciune. Momente de lasitate si momente când sucombă intereselor materiale. Îsi petrec vacantele în turnuri de fildes. Dar o parte din ei însisi rămâne fidelă clanului.
Cei alesi.
luni, decembrie 10, 2007
Citeste o carte: Colectionarul.
Acum mai bine de un an îl întrebam pe fratele meu - pe atunci doctorand în lieratură comparată în Buffalo, New York - ce deosebeste o carte bună de o carte mai putin bună (nu zic proastă, că o carte proastă e destul de evidentă). Sau ce deosebeste un autor bun de unul mediocru (pe Miller de exemplu de Coelho).
Din discutia destul de lungă pe care am avut-o atunci am înteles câteva chestii de bază cum ar fi importanta mizei pe care o presupune cartea, a structurii si a constructiei personajelor, dar si a limbajului folosit.
După ceva timp, citind mai multe cărti am început să mă prind mai usor de diferite nuante (oare e vorba de experientă?) si chiar am început să-mi găsesc de multe ori propriile idei, propriile conceptii exprimate (mai coerent decât as putea eu vreodată) în paginile câte unei cărti.
Cea mai nouă exprientă de gen, am avut-o din cartea Colectionarul (de J. Fowles). Dacă în cazul lui Henry Miller sau Philip Roth mă identificam cu anumite senzatii sau cu conceptia tip carpe-diem din anumite ipostaze, de data asta am dat peste câteva idei despre viata activă - viata utilă.
Ideile astea, adnotate cu impresiile si modul în care le aplic eu ar fi:
în ochii celorlalti. A fii tu însuti, a fi deschis dar nu usor manipulabil e dificil, dar important.
miercuri, decembrie 05, 2007
Ne permite functia (!)
Zilele trecute, în drum spre scoală am asistat la o fază extrem de interesantă. Doi politisti comunitari ajunsi la semafor (era rosu) au ezitat pentru o clipă după care au trecut strada în timp ce unul zicea "măcar atât să ne permitem si noi" iar celălalt îl aproba.
Trebuie să recunosc de la început că SI EU am trecut pe rosu atunci si că o fac relativ des si fără prea mari procese de constiintă (când văd că strada e goală).
Chestia pe care vreau să o subliniez aici e că eu îmi asum niste riscuri - o fac pe pielea mea. Risc în primul rând o amendă, risc să mă lovească o masină (riscul ăsta e relativ mic, oricum). Sunt constient de riscurile astea si aleg să mi le asum si să trec strada pe rosu.
În cazul lor mai dubios decât încălcatul regulii e procesul care a dus acolo. Ei nu-si asumă riscul amenzii, pentru că îsi perimit - de fapt li se permite de colegii lor politisti să încalce regula. Nu au un protocol de colaborare (:P), nu cred ca s-au vorbit dinainte, ci foarte grav - se subintelege că vor fi iertati de orice politist din zonă.
Chestia asta mi se pare foarte dăunătoare pentru o societate, mai ales una în formare, ca societatea rămânească. Iar dacă extrapolăm o să vedem că se întâmplă peste tot: la fel cum politistii comunitari isi perimit să treacă pe rosu, primarul îsi permite să păstreze pentru el cel mai bun teren pentru casă, guvernantii îsi permit să ia si ei câte o vilă de la ANL, parlamentarii îsi permit să ... ei practic îsi permit să faca ce vor.
La fel de interesant e că treaba asta se întâmplă mai mult în cadrul institutiilor de stat si mai putin la firme. E adevărat că se merge la munte cu masina firmei, dar de cele mai multe ori seful stie si acceptă o anumită limită în sensul ăsta. În institutii însă (si între institutii) planează acest Non-aggression pact, această întelegere de tipul o mână spală pe alta.
În final, totul se rezumă (din nou) la omul simplu si relatia lui cu cei din jur - dacă esti interesat doar de propria-ti burtă, orice e permis si in functie de importanta postului, iti permiti să încalci reguli tot mai importante. Era si vorba aia: "fie omul cât de mic, dup-amiza doarme-un pic" care s-ar aplica:
"fie omul cât de mic, dacă poate fură-un pic"... asa proportional cu functia.
duminică, decembrie 02, 2007
1 Decembrie 2007
Nu puteam să trec peste ziua de 1 Decembrie în completă tăcere, nu? De fapt, plănuiam încă cu câteva zile înainte să scriu ceva despre asta si gandurile mi-au fugit în tot felul de directii.
Ba să zic despre aglomeratie si înghesuiala caracteristică, ba despre patriotismul românesc si lipsa lui, ba să compar cu - bineinteles - americanii (stiti si voi cât de nebuni sunt ei apropo de sentimentul asta al mândriei de a fi american).
Ce mi-am dat seama la un moment dat a fost că deja aveam formate o serie de opinii despre ce si cum se va întâmpla de 1 decembrie (si Alba Iulia e chiar cel mai ok loc în care să te pronunti) înainte de ziua Z si fără vreo experientă anterioară.
Până la urmă m-am hotărât să mai astept putin, să nu-mi "vărs inteligenta" încă pe net si să văd ce se întâmplă. Ei... tin să vă spun că nu prea multe...
Senzatia pe care am avut-o trecând prin zona destinată manifestatiei a fost una de târg traditional (de altfel destul de bine realizat). Mi-au placut căsutele din lemn si acoperite cu paie, tăranii care făceau mămăligă la ceaun si faptul că (incredibil) nu prea era mizerie.
Se făcuse putină mocirlă pe alocuri (zăpada topită s-a unit cu praf si pământ) dar mă refer la mizeria inerentă "festivalurilor" de orice gen. Nu erau (foarte multe) hârtii aruncate pe jos, doze sau sticle si oamenii păreau destul de calmi.
Ce n-am resimtit a fost să zicem vibratia patriotică. E drept că am pierdut parada (mă tot întreb de fapt de ce o zi natională e definită prin paradă MILITARĂ - ce suntem în război?) asa că nu stiu exact acolo cum a fost atmosfera, dar majoritatea oamenilor păreau mai mult curiosi decât mândrii să fie români în Alba Iulia în 1 Decembrie 2007. În plus, la ora 12 si ulterior pe la 14 nu era deloc aglomeratie în zona dedicată evenimentului.
O altă chestie dubioasă (cel putin) sunt vesnicele tarabe cu prostioare, de la cătei care dau din cap la baloane în formă de iepuras (!) sau chiar bete de mos nicolae. Doar 3 - 4 vânzători ambulanti se plimbau cu niste steaguri (din materiale îndoielnice), în rest fiecare tarabă vindea ce apuca, fără nici o legătură cu evenimentul în sine. (M-am tot întrebat si cu alte ocazii de unde tot apar ăstia cu tarabele - că în mod normal nu-i vezi pe niciunde)
In final, m-am bucurat să aud că nu s-au mai bătut politicienii în discursuri prin Alba-Iulia si am concluzionat că România si-a serbat ziua de nastere ca un copil care are nevoie serioasă de guidance (nu-mi vine un echivalent românesc :P).
sâmbătă, decembrie 01, 2007
Relaxare La Pas.
Fiind deja de mai bine de un an în Alba-Iulia, normal că am căutat locatii cât mai ok prin oras. Prin "ok" fiecare întelege de obicei altceva, dar în cazul meu se referă la locatii să zicem mai putin de masă - mai spre underground (dacă mi-e permis epitetul), mai putin comerciale dacă vreti, fără "BLING", fară paiete, tocuri cui si fără vesnica muzică house / dance / super - radio - hit (sau ce se mai ascultă vara / iarna asta).
De fapt, o locatie trebuie "analizată" dacă vreti pe câteva criterii, care în cazul meu sunt (în ordinea importantei): muzica (care se leagă de atmosfera generală), ambianta din spatiu (arhitectura - tot importanta la atmosferă) si raportul produse / preturi (nu doar ieftin ci si produse de calitate).
Toate astea laolaltă au si darul să atragă un anumit tip de public, ceea ce din nou are impact asupra atmosferei.
Că să nu vă mai tin în suspans, am găsit o asemenea locatie în Alba-Iulia, dar UNA SINGURA.
Barul / Cafeneaua se numeste La Pas si este convenabil plasat în apropierea Universităţii, într-o casă (destul de normală de altfel).
Reluând criteriile de mai sus avem asa:
Muzica:Foarte nice, de la Bălănescu Quartet la Blazzaj, de la Eagles la Massive Attack. Singurul minus e că poate gama e prea largă (si rock si electro si jazz si altele) pentru că niciodată nu stii ce "primesti" dar totusi se încadrează într-un stil ascultabil. Oricum genurile din muzică încep să se combine în tot felul de chestii noi (de exemplu Hip-Hop + Jazz, sau Jazz cu electro) dar parcă să ascult Iron Maiden după Massive Attack îmi strică putin filmul...
Ambianta: Undeground artsy movement. Grafice interesante, tablouri abstracte, o iluminare discretă (inclusiv corpurile de iluminat sunt... trendy). Plus că poti consulta (dacă esti singur la cafea) reviste gen Imagoo (desi cred ca-s cam vechi ;). Spatiul este destul de redus dar asta contribuie la crearea unei atmosfere intime. Camera principală e completată de un spatiu la subsol, parcă mai underground ca restul.
Produse/Preturi: Cireasa de pe tort... Cafea Julius Meinl (lângă Illy si Segafredo cele mai bune), ceai Julius Meinl de diferite tipuri (foarte, foarte, foarte [...] foarte bun), ciocolată caldă gen budincă si albă si neagră, bere becks si bergenbier, tequilla, coniac, burbon (jim beam) si whiskey (jack daniel's black label). Preturi? ceaiul 3 lei, cafeaua 3,5 lei, tequilla 3 lei... (no comment).
