Şi se făcu că maşinăria de marketing care se numeşte S.U.A, cea care vinde gheaţă eschimoşilor şi autostrăzi României a mai găsit o metodă să facă bani din piatră seacă - să alimenteze consumul de orice, manufactura de prostioare (de fapt made in China), bomboanele şi ale dulcegării: o sărbătoare a dragostei - devenită rapid incontestabilă (ce e rău în a sărbători dragostea?).
Şi după avântul luat de noua sărbătoare, la mama ei, dar şi peste ocean, după câţiva ani de vândut inimioare din toate materialele - de la ciocolată la carton - prin toate colţurile lumii, fără ca măcar să se gândească la asta (greu de crezut că vreun bussines man american şi-a propus să aducă obiceiul în România), Valentine's Day şi-a găsit un inamic supriză: Patriotismul.
Dezamăgiţi probabil mai mult de faptul că n-au venit ei primii cu ideea, unii, au găsit prin arhivele tradiţiilor seculare, milenare (... adăugaţi aici ce adjectiv vreţi) româneşti şi au găsit un echivalent autohton. Norocul a făcut să fie tot pe-acolo, calendaristic vorbind, aşa că... sloganul Iubeşte româneşte a apărut de la sine.
Că noul slogan, noua sărbătoare nu a făcut decât să mute profiturile dinspre cei care vindeau V'Day Cards spre cei ce vând Felicitări de Dragobete, nu prea (mai) contează. Din două puternice simboluri pozitive (Dragoste şi Patriotism) maşina de marketing (românească de data asta) nu putea ieşi rău: nu-l accepţi pe primul eşti insensibil, nu-l accepţi pe al doilea eşti trădător!
Ce mă surprinde cel mai tare este că aceeaşi populaţie care găseşte trendy să critice America în tot şi-n toate, de la politică externă la mâncare, este aceeaşi care copiază cel mai repede tot ce au americanii de oferit: Fast-food, Halloween, Valentine's Day sunt doar câteva exemple.
Cireaşa de pe tort am văzut-o azi, prin universitate: două party-uri de dragobete, din care unul organizat de organizaţia de tineret a unui prolific partid politic. Talk about low...
În multe discuţii despre oameni şi vremuri am atins un punct în care se aberează (că n-om fi nicicare experţi în sociologie sau psihologie) despre nivelul cultural, intelectual sau social al concetăţenilor noştri.
Iar eu, de cele mai multe ori m-am găsit în colţul criticilor virulenţi ai stării naţiunii – pentru motive de altfel arhi-cunoscute: OTV-izarea spaţiului public în care are succes tot ce e simplist şi şocant, haosul sistemului de valori în care contează mai mult forma decât fondul, comercialismul exacerbat copiat “de dincolo” şi în fine, opacitatea şi inerţia celor mulţi care se mulţumesc să trăiască, lăsând gânditul pe seama vedetelor şi prezentatorilor de ştiri.
“Alba este un oraş agrar” îmi spune un prieten şi probabil are dreptate. Cultura urbană – experimentată temporar prin Berlin (un must-see pentru oricine a auzit de street-art vreodată) sau la New York (care este după mine în momentul de faţă al doilea pol al culturii urbane mondiale după Berlin) nu are încă forţa necesară pentru a pătrunde în minţile oamenilor locului.
Desigur, comparaţia este forţată, dată fiind diferenţa de dimensiune şi putere economică (mai ales ultima având capacitatea de a atrage după sine diverse manifestări sociale şi artistice).
Totuşi, progrese se pot face uşor: Cetatea din Alba Iulia poate avea - undeva (ferit de autobuzele cu turişti de vârsta a treia) un spaţiu alternativ. Lumea "civilizată", ca să mă feresc de prea-utilizatul "dincolo" permite (şi chiar finanţează) asemenea spaţii neproductive economic sau turistic (dar productive aş zice artistic şi cultural), chiar dacă, la o primă impresie sunt spaţii haotice sau murdare (cum e cazul Centrului Cultural Tacheles din Berlin - unde au lucrat şi lucrează zeci de artişti internaţionali, mulţi din ei foarte apreciaţi). Dar asta este o altă discuţie, despre cum a fi tipic turistic, curat şi dacă vreţi - politically corect distruge orice speranţă de nucleu artistic.
Aş adăuga la ideea de mai sus, ca modalităţi de progres socio-cultural stabilirea unor limite minimale clare în sistemul educaţional (unde se insistă pe promovarea "ajutorului reciproc" şi lipsei competitivităţii) şi pe organizarea mai cu cap a evenimentelor de la secţiunea entertainment. M-am săturat de artiştii populari traşi la indigo, de manele şi playback, de programe dubioase fără nici o noimă (vezi articolul din Caţavencu), m-am săturat de echivalenţa popularitate - valoare şi vreau, am pretenţia de la gestionarii banului public să provoace inteligenţa naţiei, să le dea ceva digerabil dar nu deja mestecat, înghiţit şi regurgitat pe o scenă.
Mă întreb în final cui ajută exprimarea plastică a unor frustrări personale - căci mai mult de atât nu reprezintă articolul de faţă. Evident că nu sunt singurul care gândeşte aşa (ba chiar mă declar mulţumit că în jurul meu sunt oameni ce înţeleg şi sprijină aceleaşi idei ca mine) - dar ei deja ştiu acest discurs. L-au mai auzit, îl au şi ei în ei (poate nu aşa plastic, dar de multe ori la fel de personal).
Iar ceilalţi oricum nu vor citi / înţelege / sau reţine ceva. Ba poate se vor înverşuna în modelul lor existenţial, pentru că pentru ei - ei au dreptate şi nimeni altcineva. Mai trist este că ei formează majoritatea şi afectează (infectează?) prin asta mediul tuturor (pentru că, nu-i aşa - majoritatea decide).
Până una alta, discursul meu e menit să coaguleze - să-i întărească pe cei ce înţeleg, vor şi pot, iar dacă se vor face acei paşi - indispensabili deşteptării - mă voi bucura alături de ei.
Dacă nu, am înţeles că în Australia e soare. Sau ştiţi vreun loc mai departe?
Notă: Acest articol a apărut într-o formă redusă în "Zile şi Nopţi" de Alba.
A fost şi al trilea "meet" al câtorva kizi (asta mă include şi pe mine că nu prea mă văd încă "om mare") care au jurnal. Online. Sau mă rog, nu chiar jurnal, dar un loc unde scriu gânduri, frustrări sau idei, învelite frumos în cuvinte sau imagini (that's what a phot-blog is, by the way!).
Multă lume (!) şi multă lume necunoscută (fresh meat!) printre ei semn că mai sunt oameni ce încearcă să se exprime! And that's good.
N-am stabilit nimic. Evident, nici nu aveam cum - deşi eu rămân la ideea (ce o voi dezvolta la un moment dat într-un alt articol) că ar trebui să ne asumăm un rol de "media" (as in part of mass-media) dacă e să fim serioşi despre ceva. But that's a differnt story, really!
Pentru că a fost fain să bem o bere, pentru că m-am bucurat să-i aduc La Pas (chiar dacă i-am cam înghesuit - sorry 'bout that), pentru că am mai citit lucruri noi (new "blog meat" de citit), că toată lumea s-a motivat să scrie lucruri noi, pentru că m-am distrat să-l văd ameţit bine dispus pe George şi veselă pe Deme (ştiu ei de ce i-am menţionat ;) ).
Photos to come soon!
I hope...
Respectul e o chestiune care mai nou pare a fi old-school, un concept pe care-l mai auzi invocat (în van) din când în când de bătrâni, profesori şi alte categorii sociale defavorizate.
În cazul şcolii, am văzut la un moment dat o ştire despre o universitate din SUA unde studenţii primesc subiectele şi sunt lăsaţi singuri timp de două ore. Fiecare îşi vede de lucrarea proprie, nimeni nu se uită la colegi, nu copiază cu hands-free, fiţuici pregătite din timp, cărţi ascunse prin bancă, lucrări scrise cu cerneală invizibilă sau alte şi alte ascunzişuri. Bineînţeles că nu e aşa peste tot nici măcar în SUA, Germania sau Zimbabwe, dar parcă de la acel exemplu până la realitatea familiară (familială dacă vreţi căci modelul românesc asta promovează – o mare familie fericită) e o distanţă cam mare.
Pe mine nu mă mai miră astfel cearta continuă a politicienilor, nesimţirea lor în a mări taxele concomitent cu propriile salarii şi pensii sau banalitatea discursurilor lor (vezi episodul cu flacăra violet). Nu mă mai miră pentru că văd zi de zi aplicate modele vechi de succes: merge şi-aşa, noi să fim sănătoşi precum şi – într-un context educaţional – cinciul nostru de toate zilele obţinut prin orice metodă.
Revenind la modelul corectitudinii absolute ilustrat în universitatea de mai sus, motivaţia lor e probabil mai simplă decât ne-am aştepta: într-un sistem concurenţial e important ce ştii – ce abilităţi, cunoştinţe şi aptitudini ai. Simplul fapt că treci un examen nu e foarte relevant, pentru că eventualele lipsuri vor ieşi la un moment dat la lumină şi societatea te va marginaliza (cel puţin la nivel profesional). În contrapuct balcanic, ceea ce contează e pe cine ştii iar concurenţa indivizilor e limitată de diferite variante de a păcăli sistemul (orice sistem ar fi acela).
Pe lângă toate astea, ce mă deranjează poate cel mai mult e propagarea la nesfârşit a acestui model. Unii colegi s-au blocat în ideea că jobul lor depinde de numărul de studenţi, iar studenţii - dacă primesc note mici au posibilitatea mutării la facultăţi private. De aici se ajunge la scăderea continuă a cerinţelor pentru trecerea unui examen, la evitarea situaţilor de repetenţie (trebuie să-ţi doreşti foarte tare să rămâi repetent la universităţile pe care eu le cunosc), situaţie care la rândul ei trimite studenţilor (şi potenţialilor viitori studenţi) acelaşi mesaj: staţi liniştiţi, şcoala e de formă!
Unii profesori aşteaptă (încă) din partea studenţilor o doză minimă de respect pentru actul de învăţământ, fără să realizeze că sunt subminaţi grosolan de colegii lor care nu oferă respect (nu oferă studenţilor seriozitate) ci susţin cu încăpăţânare modelul "prieteniei" şi "ajutorului" reciproc...
