The Toy.
The Toy(2).
Outside.
Outside (2).
Inside.
Outside looking in.
The Grandfather.
The Generations.
HO HO HO! Merry Christmas Everyone!
F(r)aza asta n-are legătură cu nasterea lui Isus - e produsul unei campanii de marketing deştepte de prin 1930, imaginate de un dude pe nume Haddon Sundblom pentru compania Coca-Cola.
De fapt, moşul care aduce cadouri este moş Nicolae (Saint Nicholas sau Saint Nick), bazat pe un personaj real - un episcop ce a trăit în anii 270 - 346, preluat în legenda olandeză Sinterklaas (care a mai apărut prin reclamele perioadei 1900 - 1925 ca un moş cu barbă albă îmbrăcat în roşu) şi suprapus apoi peste imaginea Coca-Cola promovată agresiv cu ocazia vacanţei şi sărbătorilor de iarnă.
Despre asta se găsesc suficiente date pe net:
http://www.helium.com/items/44212-identifying-the-inventor-of-the-modern-santa-claus
http://www.thecoca-colacompany.com/heritage/cokelore_santa.html
http://www.snopes.com/holidays/christmas/santa/cocacola.asp
Scopul comercial al Crăciunului este cred evident pentru toată lumea: cadourile au trecut (cu mici excepţii) din simbolic în valoric, oferind noi prilejuri de etalare a succesului financiar al oamenilor către alţi oameni, toată lumea mănâncă mai mult, bea mai mult, consumă mai mult!
Semnificaţia religioasă a fost astfel lăsată în fundal - deşi de fapt sensul principal este, sau ar trebui să fie acesta: sărbătorirea (pioasă?) a naşterii lui Isus. Care Isus (dacă a existat din punct de vedere istoric), de fapt nu e clar că s-ar fi născut în 25 Decembrie - în primul rând păstorii care conform colinzii se întâlniră nu prea aveau ce să caute pe frigul ăla pe câmp cu oile (mai ales în zona respectivă şi în perioada când nu apăruse încălzirea globală).
De fapt data de 25 decembrie a fost stabilită ca dată oficială pentru naşterea lui Isus prin decret de Papa Julius I în anul 350, în mare parte datorită faptului că în 25 decembrie în Roma antică exista deja o sărbătoare religioasă păgână şi s-a sperat că astfel va fi mai uşoară trecerea lor la creştinism. În timp acest lucru s-a şi întâmplat, deşi sărbătoarea Crăciunului a preluat şi câteva din practicile păgâne, cum ar fi decorarea pomului de Crăciun sau decorarea casei cu luminiţe...
Ah, luminiţele...
Ce ar fi Crăciunul fără miile de luminiţe strălucind multicolor pe casele americanilor (cel puţin aşa e în filme) şi pe străzile românilor: tot oraşul (chiar şi satul) cât de mic, străluceşte măcar un pic! Asta e deviza autorităţilor locale şi n-ar fi neapărat o deviză rea, dacă s-ar găsi printre ei (printre edili mă refer, sau măcar secretare) unii care să aibă habar de estetică!
În Alba de exemplu, decoraţiile oraşului sunt făcute pesemne de daltonişti - eu sunt discromat şi tot îmi creează disconfort vizual: luminiţe roşii peste drum de luminiţe albastre deschise aflate lângă luminţe albastre închise în apropiere de luminiţele galbene de lângă luminţe albe.
O creaţie multicoloră kitchoasă care în unităţi mici ar putea fi elegantă, dacă nu s-ar fi întretăiat şi combinat într-o multitudine dezarmantă pentru privitor.
În Petroşani, lucrurile stau (surprinzător) mai bine, dar din păcate bulevardul pietonal din zona de nord a oraşului, unde toţi copăceii de pe mijloc sunt împodobiţi a la Champs-Élysées, se termină brusc într-un alt bulevard ce oferă cu totul o altă cromatică - bineînţeles multicoloră.
Iar ochii mei, obosiţi de atâta sclipire roş-albastră-galben-verde-albă, se odihnesc ca de obicei în faţa laptopului, lângă un pahar de vin, în timp ce urechile se delectează cu "Zona Liberă" de pe radioalternativ.
Că tot căutam semnificaţii şi moduri de petrecere a sărbătorilor...
Stiu ca poate părea ciudat, dar să inserezi o imagine în corpul unui e-mail nu e aşa simplu precum pare (sau ar trebui să fie). Dacă nu vrei să trimiţi imaginea ca ataşament ci chiar în email în mijlocul textului (cine ştie de ce!), nu ai prea multe soluţii dacă foloseşti e-mail standard (gen gmail sau yahoo). Clienţii de mail gen thunderbird, outlook sunt altă poveste, dar nu sunt utilizaţi de home users prea mult.
So... How to do it? Noroc cu google care le ştie pe toate (din nou surprinzător asta a fost cam greu de găsit!), aşa că am dat peste:
http://email.about.com/cs/yahoomailtips/qt/et040203.htm
respectiv
http://email.about.com/od/gmailtips/qt/et_inline_image.htm
care rezolvă problema rapid.
Am testat doar pe Yahoo şi merge.
Paşii, pentru cei cu probleme de engleză ar fi:
1. In mailul de la yahoo, lângă subject e un buton "Rich Text". Apasă-l. Dacă scrie "Plain text" nu trebuie, eşti deja în modul "Rich Text".
2. Pune imaginea undeva pe net (nu poţi dacă e la tine pe comp). De exemplu flickr sau FreeImageHosting.Net sau altă variantă. Şi pe blog merge.
3. Trebuie să deschizi imaginea prin browser de acolo de unde ai pus-o, aşa încât să fie doar imaginea pe ecran în fereastra browserului. La bloguri dacă dai click pe imaginea de la un articol îţi arată exact asta, la alte site-uri trebuie să dai click dreapta şi să alegi view image.
4. Selectează imaginea: treci cu mausul peste ea, sau apasă ctrl+a.
5. Copy paste: copy cu imaginea selectată (ctrl+c), treci în mail şi paste (ctrl+v).
6. That's it.
Presa acestor zile vuieşte de o alianţa PD-L & PSD, care s-a transformat încet-încet din posibilitate incredibilă în certitudine fatidică.
La ora la care scriu acest articol, există deja primele ciorne ale guvernului PDL - PSD iar vocile care criticau vehement o asemenea alianţă au început să amuţească.
Suntem şi noi, ca şi americanii, în faţa unui moment istoric. Dacă la ei însă conotaţia este una pozitivă - dovedind că vor schimbare după 8 ani de conducere republicană şi dovedind că nu-i interesează rasa candidaţilor (discriminarea pozitivă nu cred ca a contat aşa mult) - la noi conotaţiile sunt mai mult decât triste: de la sloganul PD-L care ataca puternic pe "ei" la incompatibilităţile doctrinare perspectiva actuală pare un circ prost regizat care pune umăr-lângă-umăr oameni care au un singur interes comun: să fie la putere.
Zidul (ca de fotbal) pe care ei îl fac în aceste zile împotriva propriilor cetăţeni ar putea avea urmări grave mult timp de aici înainte - singura scăpare este probabil reformarea reală a PSD (care nu e o idee rea în sine, doar e condusă de personaje negative gen Mitrea, Năstase, Iliescu). Dar deja am înţeles "pe surse" că PSD-ul intenţionează să procedeze cum a procedat PD-ul pe vremea CDR - să joace la contră, la intimidare şi când nu i se face pe plac să iasă de la guvernare, lăsând partenerii cu ochii-n soare.
Pentru toţi, din partea mea, o mică bulină neagră!
1 Decembrie, Ziua Naţională a României a trecut cam pe nesimţite; dar e normal să simt aşa când nu am TV (da, contrar părerilor enunţate de unii, chestia cu TV-ul nu e un trend ci un obicei dăunător de care m-am lăsat) si nu mă pot conecta la atmosferă.
Dar ce vorbesc? Eu sunt în atmosferă. În mijlocul atmosferei. Doar sunt la Alba Iulia...
So what happened?
Pai de la 1,63 metri de sol, locaţie la care se aflau ochii mei, n-am reuşit să văd mare lucru din paradă. Am văzut doar 3 avioane, 3 elicoptere şi câteva chipiuri defilând, urmate de diferite cuşme populare şi oameni călare (pe ăia i-am văzut, că erau la înălţime).
După finalul paradei - aflată sub semnul a nu mai e ce-a fost - ne-am învârtit prin parc, pe lângă corturile cu mângare gratis, unde lumea se lupta mai ceva ca în războiul de independenţă să prindă o farfurie cu sarmale. Departe de noi (noi fiind românii) încă ideea de a expune din gastronomia românească curiosilor - sensul era acolo de a astâmpăra foamea, măcar pentru câteva ore. Nu se gândeau săracii oameni, în timp ce se înghesuiau în jandarmii care încercau să-i ţină în rând, că după 3 - 4 ore vor fi în aceeaşi postură de la care au plecat.
Pe lângă devorarea generală de sarmale, mici şi alte produse similare peste tot prin parc - pe banci, lângă statui, printre copaci (cu tot cu stersul de iarbă), am mai avut o tentativă de a merge în şanţurile cetăţii - locaţie destinată evenimentelor de tot felul - nu de altceva, dar aveam o poftă subită de dulciuri, care cerea un kurtos kalacs (sau colac?), chit că nu e un produs foarte românesc. Tentativa a murit în faşă oricum, datorită celor cateva sute de oameni pe metru pătrat care încercau fie să intre în şanţuri, fie să iasă... deodată.
Partea a doua a evenimentelor nu am mai prins-o. Nu sunt fan muzică populară desi pot întelege sensul acestui tip de concert de 1 Decembrie. Ce nu pot să înţeleg e ce căuta Andreea Bănică (sau Bălan? nu stiu că tot le confund) pe scenă... Am ignorat-o cu success în timp ce treceam pe acolo în drum spre concertul BAU & BLANOZ dintr-un club mai mic (concert care a fost pe departe cea mai bună realizare a zilei). Deci ziua de 1 Decembrie s-a încheiat pentru mine la fel cum începuse, fără vreun simţământ patriotic trezit la viaţă, fără să găsesc să-mi iau un steag (din ăla mai serios, nu prostii de 3 lei) . De fapt s-a încheiat mai rău - dacă de dimineaţă era un soare optimist, seara şi vremea plângea în urma evenimentelor de peste zi.
Ah, au fost si artificii, pe care nu le-am văzut si de care toată lumea care mi-a povestit au considerat că au fost boooooriiing.
So? Ce am învăţat noi din această experienţă? Că în anii electorali sunt mai puţini bani pentru evenimente publice? Poate... Că edilii noştri (sau autorităţile în general) n-au habar pe ce lume trăiesc? Posibil...
Lecţia mai importantă - pe care tot nu reuşim s-o învăţăm de câteva ediţii încoace, e că trebuie să ne adaptăm timpurilor. Nu se mai justifică un singur eveniment mare pentru toată lumea, la fel cum nu mai acceptăm un singur partid sau un singur conducător (mai mult sau mai puţin iubit). Creearea unor focare diferite pentru eveniment şi mai ales organizarea lor de persoane diferite (să mai scăpăm de Andre-le de tot felul din concertele pentru tineret) în locaţii alese în aşa fel încât să nu se calce unii pe alţii pe botine ar fi cred o soluţie de preferat.
Imaginaţi-vă programe "pentru tineri" (vai cât mă poate enerva sintagma asta!) care să pună în valoare artele, să aducă oameni care să vorbească despre experienţa lor în comunism, sau - dacă mai există - oameni care au experienţa Unirii. Imaginaţi-vă mici ghiduri distribuite tinerilor în care sunt ilustrate etapele principale din crearea României, imaginaţi-vă visuals create cu imagini de la 1918 puse faţă-în-faţă cu imagini de la 1989 şi cu imagini de azi... imaginaţi-vă workshopuri de creaţie (în ceramică de exemplu - ceva de genul make your own 1918 clay cup).
Sau imaginaţi-vă voi ceva. Până la urmă e fain să visezi...
In fiecare zi în care mă întorc de la scoală, trec pe lângă un magazin de vinuri al unei firme destul de cunoscute în România. Frumos amenajat, contrastant cumva cu împrejurimile, parcă rupt din revistele de specialitate sau din teoriile de marketing.
În magazin observ de fiecare dată, la micul birou din magazin, o domnisoară - si ea foarte prezentabilă care pare a se plictisi de moarte. Din activităţile ei aş putea enumera următoarele: făcutul unghiilor, cititul revistelor mondene sau a broşurilor Avon / Oriflame, rezolvatul de integrame, rareori câte o suetă cu vreo prietenă si extrem de rar - servirea vreunui client sau cititul vreunui document ce pare a fi de la firmă.
La început m-am întrebat care e faza cu gagica: dacă pe lângă looks are si ceva brain - mi-e greu de crezut că s-ar multumi cu un asemenea job (în plus, revistele mondene şi broşurile avon / oriflame de care ziceam mai sus cam rezolvă dilema capacităţii ei intelectuale).
Totuşi, chiar dacă intelectul nu e puntul ei forte, e suficient de drăgută să-si poată face viaţa mai uşoară profesional (nu că as fi de acord cu asta, dar se practică); dacă nu vrea un asemenea compromis, poate încerca un job pe la vreo televiziune unde nu tre să stii prea multe să prezinţi vremea sau mai ştiu eu ce; sau ar putea să lucreze în fashion - sau măcar într-un alt magazin unde rata de clienţi pe oră depăşeşte raportul unitar, mai ai şi alte activităţi, şi colegi cu care poţi dezbate chestii în pauză...
Punctul mai interesant mi se pare totuşi de ce există asemenea joburi, de ce se promovează un asemenea model social în care locul de muncă contează doar cantitativ si nu calitativ. Oamenii vor locuri de muncă. Oamenii trebuie să câştige bani, ca să trăiască. Şomajul e rău. Toate astea sunt simple adevăruri, axiome ale vieţii democrat - capitaliste. Nu contează valoarea pe care un anumit loc de muncă în crează pentru societate - mergem înainte ca soldatul rus. După cum la Orwell - războiul trebuie să existe, să devină perpetuu ca unică modalitate de a consuma şi prin asta de a conserva structura socială, la fel sunt astfel de joburi o formă de sclavagism modern, cu acelaşi scop - de a păstra puterea concentrată în mâinile celor care o deţin.
Urmărirea profitului individual fără a ţine seama de consecinţe nu e o practică democratică şi capitalistă (cel puţin nu una corectă). Responsabilitatea socială, care a început timid să fie impusă de foruri europene e o idee bună, dar trebuie orientată înspre regândirea principiilor care stau la baza economiei de piaţă. Criza economică mondială din această perioadă e (încă) un argument. După cum scria într-un articol recent din "Dilema Veche" (pe care momentan nu-l găsesc) - "asistăm nu doar la o criză a economiei ci şi la una a ştiinţelor economice" - iar fata din vitrina magazinului de vinuri e doar o mică problemă!
Melodia originala (clip)
In soundtrack la "Full Metal Jacket" (foarte tare film by the way)
In unul din cele mai tari episoade Family Guy. Check it!
http://supernovatube.com/play.php?viewkey=50b58051bda2c11721e5
Haven't You Heard? The BIRD is the WORD!
Cu o săptămână rămasă până la alegeri, m-am hotărât în sfârsit să terc pe foaia virtuală a blogului, câteva gânduri despre campania electorală în plină desfăsurare.
Evenimentul major - primele alegeri uninominale din România are, pe lângă senzatia puternică de experiment si un iz pregnant de mucegai: nu stiu dacă partidele politice din România sunt chiar atât de inepte (si inerte?) cum apar prin afise si spoturi, sau doar ne consideră prosti-grămadă, dar si de data asta, ca si în alte dăti, promovarea se face pe linia emotii - partide completate de dragul experimentului uninominal de o nouă componentă: faima publică.
Emotia
Emotia este pe departe cea mai pregnantă. Lupta se duce în sloganuri de tot felul, rupte de realitate care promit metaforic marea, sarea, valurile, muntii, crestele, lapte, miere si covrigi în cozi de câini comunitari.
PRM, un partid care are toate sansele să fie trecut pe line moartă încearcă din răsputeri să resusciteze ultranationalismul mioritic - cu vesnice brambureli demagogice despre patriotism vs. hotii de patrie si pericolul străin (eminamente maghiar). Blogul lui Vadim, care de fapt nu e al lui Vadim e o fatidică cireasă de pe coliva cu care va fi probabil îngropat PRM.
Tot la dreapta, dar nu chiar atât de dreapta se află PD-L, un partid care si-a asumat bucuros rolul de salvator al natiei de tagma jefuitorilor si oamenilor de stânga, uitând probabil că nu prea are cu cine să facă treabă. Sloganul lor sună ca acelea din manifestările pentru tineret organizate de oameni trecuti de 50 de ani ce încearcă să fie trendy si sfârseste prin a nu spune nimic concret (evident).
Mai în stânga decât s-ar crede e PNL-ul, partidul "adevărat liberal" cum spun unii pe forumuri. Campania lor? PNL=Pensii mărite. PNL=Scoli renovate. Mare mi-e încă mirarea cum îndrăznesc acesti oameni să se cheme liberali si cum de oameni care agrează doctrina liberală sălbatică (aia în care statul stă si se uită la meci în timp ce companiile fac regulile - vezi Patriciu & Co.) îi sprijină încă. De fapt toată campania e smoke and mirrors cum zic americanii, iar întelegerile din spatele usilor închise proiectează total alte priorităti decât cele scrise pe afise.
PSD-ul, partidul vesnic la putere, chiar când e în opozitie îsi asumă rolul de protector la omului simplu cu sintagma: "mai bine pentru cei multi". Nu stim exact dacă cei multi sunt aceia care deja au câte două - trei jeep-uri (SUV ca să fim corecti) plus una-două case, dar nu întâmplător au cei mai multi candidati pe lista neagră a Coalitiei pentru un Parlament curat: cei mai multi anchetati penal, cei mai multi care au pus bete in roate justitiei (si legii ANI care verifica parlamentarii), cei mai multi traseisti politici. Si toate astea în conditiile în care PSD, alături de PNL sunt cei care conduc de facto România la ora actuală, deci nu poate fi vorba de actiuni politice.
În rest toti fac acelasi lucru - micii si berea din vară au fost înlocuiti cu diverse concerte, iar masinile cu megafoane zbârnâie pe străzi, poluând fonic orasele cu sloganuri si jingle-uri neinteligibile.
Partidul
Contează si el în măsura în care fiecare partid are fiefurile lui, oamenii lui, care votează sec, regimentat, fără să tină cont de oamenii de pe afis. Calcule peste calcule, cu oameni care îsi aduc aminte că au trăit o perioadă cine stie prin ce zonă si se reîntorc la origini doar ca să iasă algoritmul. Primari care favorizează net pe ai lor, lupte surde pe net si mai nou chiar pe stradă...
Faima publică
Este subiectul preferat al presei, asa că nu o să insist prea tare. De la Oana Mizil, care la testul dat de Cotidianul, nu a avut habar pe ce lume trăieste (din punct de vedere politic) la tot felul de fosti actori, fotbalisti sau cântăreti, transformând alegerile într-un concurs de popularitate, dacă nu erau deja.
Desi probabil nu mai trebuie mentionat, prin alte părti se poate si altfel. În Austria de pildă, unde am fost putin înainte de alegerile lor, afisele nu promovau doar persoana ci si măsuri concrete, apelând să zicem la ratiunea alegătorilor: unii vorbeau de impozite, altii vor să impună cursuri de limbă imigrantilor (Vadim ar avea ceva de învătat de la nationalistii austrieci).
Un singur eveniment pozitiv as mai vrea să remarc: candidatura lui Theodor Paleologu. Pe lângă mostenirea politcă, Paleologu a dovedit - cel putin până acum - că e un altfel de politician: cultivat, educat, diplomat, o specie rară pe la noi, atât în societate cât mai ales în clasa politică. Rămâne de văzut dacă va avea succes si dacă, vorba aia, e de ajuns o floare ca să vină primăvara.
Unul din cele mai bune articole din ultima vreme, - Copil bogat, copil sărac din Dilema Veche.
Doua citate:
„Eu nu mai vin la cursul ăsta de căcat şi te spun lu’ mama!“ Este replica unei fetiţe de 9 ani care s-a supărat pentru că profesoara n-a vrut s-o treacă „sexy Sonia“ în caietul ei albastru care ţine loc de catalog. Sonia face parte dintr-un grup de fetiţe „şmechere“ care ţin morţiş să se comporte precum nişte adolescente, ba chiar ca nişte femei mature. Dodo le învaţă cum să se îmbrace şi cum să se machieze, pentru că mama ei „are magazin de haine“. De fapt, un lanţ de magazine...
Bebe şi Mihaela, sora sa mai mică, n-au fost niciodată mai departe de Ploieşti. O singură dată au fost în părculeţul pentru copii din Cîmpina unde se plăteşte un bilet de intrare în valoare de 5 lei şi unde „sînt tobogane lungi şi vine un clown care te pictează pe faţă“. De obicei se joacă pe dealurile din spatele casei. „Pădurea e ca o junglă!“ – spune Mihaela. „Sînt liane şi ne jucăm de-a Tarzan.
Cititi tot articolul :)
Una din metodele principale de marketing a companiilor de peste tot este sa facă anumite reduceri de pret odată cu cresterea cantitătii cumpărate.
Dacă în cazul relatiilor B2B (business - to - business) conceptul e atât logic cât si productiv (eficient), în cazul relatiei dintre companii si consumatorii privati, lucrurile nu stau tot timpul asa.
Eu de exemplu cumpăram mai tot timpul (până recent) sticle de 2 litri sau chiar 2,5 litri de diverse sucuri sau bere, exact din motivul de mai sus: de ce sa platesc 3 lei pe 0,5 l (deci 6 lei / l) când dacă iau 2 litri plătesc 5 lei (deci 2,5 lei / l).
Problema pe care am observat-o însă a fost că o parte din produsele cumpărate ajungeau mai mereu să fie aruncate (rar pot ajunge să termin o sticlă de 2,5l de pepsi / cola înainte să se transforme într-o băutură dulceagă dar fără nici un kick).
Asa că, from now on - cantitatea pentru mine e 1l (3,4 RON / litru e mai bine decat 6 si 1l se bea lejer in 1 - 2 zile). Normal că altfel se pune problema dacă produsul e cumpărat pentru un grup (familie). De fapt - dacă estimati că terminati cantitatea înainte să-si piardă produsul calitătile, go for it! Dacă aveti dubii, probabil veti sfârsi prin a arunca practic o parte din bani, în timp ce veti avea impresia că faceti economie... (support the capitalist society, nu?)
Si de fapt, am si eu o întrebare... cât costă un litru de pepsi / cola? 3,4 RON? 6 RON? Sau 2,5??
Pentru că mi-am făcut un obicei din a pune o imagine (zic eu) reprezentativă (sau simbolică) la fiecare postare, am căutat ceva legat de subiectul patriotismului, în bunul nostru prieten Google. Răspunsurile, în cazul primei căutări (patriotism) au fost doar postere motivationale si steaguri americane.
Am încercat căutare în site-uri românesti, sau chiar sintagma "patriotism românesc", dar tot ce am găsit au fost referinte la politicieni în cadrul unor articole (de obicei) critice, sau postări pe bloguri (inclusiv mi-am găsit un articol de anul trecut de la 1 decembrie).
Cum nu-mi pot trăda profesia si domeniul (info), m-am gândit imediat la fraza "Daca nu te gaseste Google, practic, nu existi" - frază care n-am zis-o (doar) eu si nici măcar n-am zis-o eu primul (vezi aici si aici ca să dau măcar două surse).
Va să zică, patriotismul românesc este minunat, dar lipseste cu desăvârsire! Si nu mă refer aici la cazuri particulare - eu de exemplu mă consider patriot si mai am câteva exemple similare (de si unii au si tendinte ultra-nationaliste). La fel nu mă pot referi la discursul politic - care face din România un subiect pur demagogic si populist.
Mă refer la acel sentiment general (sau generalizat) în care indivizii dintr-un anumit spatiu au o raportare comună la spatiul respectiv, se identifică unii cu altii si împărtăsesc o serie de valori comune. Mă refer la a fi mândru de a fi român (cum sună asta?) chiar aflat dincolo - si puterea de a recunoaste si de a lua apărarea patriei (cât de des folositi cuvântul ăsta?) în loc de a poza în victima unor sisteme sau conditii sociale defavorabile în fata vecinilor mai bogati... Mă refer la refuzul acceptării sintagmei "trăim în România si asta ne ocupă tot timpul" - frază care a devenit un fel de laitmotiv al tipologiei românesti moderne - o tipologie care consideră România un rău necesar, se autovictimizează (insuccesele sunt datorate mediului) si pune în lista valorilor emigrarea...
Ca derivare a celor de mai sus, la noi patriotismul nu e un subiect cool sau trendy. Imaginile cu americani bătosi arborând steagul ni se par false în timp ce noi abordăm o atitudine semi-indiferentă, predispusă la critică si ironie fată de o asemenea manifestare. Probabil există în subconstientul românesc o lehamite fată de asemenea exteriorizări, dobândite din cauza orelor de muncă patriotică si manifestatiilor de pe stadioane spre gloria conducătorului iubit si a Republicii Socialiste, iar cei care ar trebui să facă educatia patriotică reală sunt încă afectati si vor să pună în urma lor tot ce tine de perioada veche, neizbutind să treacă peste sechele. Iar în perspectiva tabloidizării si demagogiei asociate conceptului (de patriotism) prin liderii politici, cred că există un mecanism de sigurantă la nivelul individului - care nu se poate vedea asociat cu un asemenea fenomen.
Peste mai putin de o lună e 1 Decembrie. Sărbătorim 90 de ani de la Unire si din nou ne asteaptă aceleasi manifestări triste, fără vlagă, fără spirit. Aceleasi declaratii politice găunoase, aceleasi articole în presă care-i critică pe unii sau pe altii, aceleasi lamentări. Sau poate de data asta o să fie altfel - poate o să apară mai multe steaguri, poate lumea o să fie mai veselă, mai optimistă. Poate o să acceptăm să învătăm de la altii si să ne întrebăm pentru o zi nu ce poate face tara noastră pentru noi ci ce putem face noi pentru tara noastră. Poate...
Deseori mi se întâmplă ca o carte sau un articol pe care îl citesc să-mi producă o reactie pe linia revelatei - de parcă rândurile citite au fost scrise special pentru mine, sau poate chiar sunt o verbalizare a unor gânduri existente în neuronii mei, dar care nu reusesc sa se coaguleze (prin mine) asa de coerent si corect.
Un astfel de articol este cel al lui Andrei Plesu, din Dilema Veche (nr. de noiembrie), din care as surprinde esenta in următoarele fraze:
E esenţial să triezi, să pui bine accentele, să temperezi impulsul cogniţiei gratuite, oricît de ispititor şi de „nobil“ s-ar prezenta acest impuls. Curiozitatea trebuie să fie orientată, să aibă un „sens“ (adică o direcţie), să fie însoţită mereu de un discernămînt drastic. [...] În materie de cunoaştere, „tinereţea fără bătrîneţe“ e o formă de imaturitate. În cel mai bun caz, ea se va epuiza într-un enciclopedism factice, fără temei şi fără ţintă.
Unul din riscurile majore ale gazetăriei e valorificarea deviantă a curiozităţii. [...] Gazetăria proastă stimulează o curiozitate vicioasă, nediscriminatorie, absorbind la fel de isteric scandalul politic, zvonul apocaliptic, divorţul unei vedete şi dispariţia unui copil. [...] Gazetăria proastă produce nesimţiţi şi bezmetici. Pentru clienţii ei, anything goes, adică nimic nu contează. Cînd totul e la fel de important, nimic nu merită luat în serios.
După cum reflectam si eu în finalul acestui post despre generatia Y, atentia ne este atrasă în (prea) multe directii - să poti selecta ce te interesează (pasionează) îmi pare mai mult ca oricând un obiectiv al oricărui individ...
Constiintă civică. Speranta de mai bine, si pe lângă asta, speranta (dorinta) de fi parte dintr-o schimbare pe care toată lumea o evocă si care nu mai vine. Ideea că o dată la patru (sau alt număr) ani ai TU puterea si că cine nu votează nu contează si nu are dreptul să comenteze ulterior.
Toate astea au fost - pentru mine - motive pentru a fi un înfocat activist în favoarea exprimării optiunii electorale prin vot (indiferent de tipul alegerilor).
However!
Oferta electorală este aceeasi (sau poate mai slabă?!) ca acum 4 ani si înainte de asta. Uninominalul va trebui prima dată testat si îsi va intra serios în drepturi doar (poate) peste patru ani, iar strategiile electorale sunt aceleasi: promitem marea cu sarea, înjurăm adversarii si facem evenimente cu muzică pop(ulară) mici si multă bere.
Mai mult, cam toate personajele politice apar în presă în diverse ipostaze care mai de care mai ipocrite (vezi Elena Udrea si crosetatul, sau Olteanu si gătitul) si / sau sub suspiciuni de coruptie.
Mai mult (de parcă mai era nevoie) - parlamentarii îsi votează repetat măriri de salarii, pensii pentru urmasii urmasilor lor, isi cumpără masini scumpe si se joacă cu banii nostri după cum îi taie capul si interesul.
Si atunci vine întrebarea caragialiană: eu cu cine votez?
Sau mai degrabă de ce să (mai) votez, dacă până acum tot în bară au dat-o toti, dacă oferta este asa cum este si rezultate minime, dacă nu zero?
Ori această lehamite de politică si nesimtirea sefilor de tot felul e foarte usor rezolvată prin neparticiparea la vot: las' că le-am arătat eu! Sau, cum am mai cititi alte opinii (pe aici), măcar nu te simti părtas la furtul lor (eu nu i-am ales, să se spele cu ei pe cap ăia care i-au pus acolo).
În Zeitgeist (partea 2), sunt date la final câteva recomandări gen - mergeti mai putin cu masina si mai mult cu bicicleta, dar si să nu participati la actul de vot - pentru a transmite astfel un mesaj prin care afirmati că nu sunteti de acord cu modul în care merg lucrurile.
Dar continuarea unui rationament din cele de mai sus ar fi asa: chiar dacă nu votezi, unii tot votează, unii tot sunt alesi, din ăia unii (toti?) tot o să fure, o să fie corupti si nesimtiti. Deci lucrurile nu se rezolvă si nici nu se pot îmbunătăti prin neimplicare. Dacă presupunem că stăpânii actuali vor să mentină lucrurile în acest status-quo, prin neimplicare nu le dati deloc peste nas. E ca si cum un iobag din vechime, pus să aleagă ciocoiul pentru care să lucreze, ar zice mars mă că sunteti toti la fel. Si si-ar lua bicele cu zâmbetul pe buze, gândidu-se ce mare realizare a făcut el, si nu că ciocoii toti vor râde de el în timp ce-si beau wiskanele, îsi vânează mistretii si îsi legiferează privilegiile.
Si chiar dacă la vot vor merge doar 10 % din oameni, sigur se vor găsi voci care să insiste că cine nu votează nu contează si prin urmare se vor valida alegerile si cei 10% vor decide pentru 100% care ciocoi vor bea cât si pe unde.
Asa că până când societatea nu se implică real în propriile interese - până când nu se fac proteste cu mii (zeci de mii) de oameni, până când nu sunt scosi cu forta de pe tv si din viata politică ciocoii care acum fac jocurile, până atunci măcar să votăm - să ne mentinem la lina de plutire, să votăm când cu unii, când cu altii, să le stricăm calculele, să le facem viata grea atât cât putem!
P.S. Ati auzit de Instalatorul Joe? Un american care l-a luat la întrebări serios pe Obama în fata multimii si l-a pus în dificultate cu întrebări concrete, coerente. Unde sunt oare Joe ai nostri?
După penuria de filme bune din ultima vreme, am dat peste Skritek, filmul cehului Tomas Vorel.
Prezentat într-un limbaj universal (o să întelegeti din primele scene la ce mă refer), filmul prezintă povestea unei familii cehe, mutate de la tară la oras (proces cunoscut si pe la noi in perioada nu de mult apusă), o poveste ironică despre ce înseamnă de fapt viata umană si presărată cu elemente fantastice care să contrasteze cu realitatea.
Deosebit de original în realizare, filmul pune pe tapet mai multe teme ale existentei umane:
(Mai jos apar informatii despre actiune, asa că poate mai bine vedeti filmul înainte să cititi ce scrie :) )
În primul rând se poate vorbi de tema conditiei sociale - cei doi soti au evident o educatie redusă, au venit la oras pentru locuri de muncă rutinare (tăiat animale la abator respectiv casier la supermarket), ea e sotie si mamă devotată - care începe să clacheze sub stress, el e trecut de vârsta mijlocie si începe să caute iesirea tipică din criză printr-o blondă frivolă.
Tema a doua poate fi chiar căsnicia (familia) - aflată sub presiune. Infidelitatea, apărută tipic la generatia adultă (el o înseală pe ea) e completată (sau contrapunctată poate) de infidelitatea la generatia tânără - prietena băiatului familiei alegând să-l lase pentru un tip cu o imagine mai cool (desi e foarte evident o alegere gresită).
Aceste teme sunt completate de imaginea politistilor care trec cu vederea anumite incidente ale copiilor periati si plătiti de părinti, de tema părintelui autoritar (EL) care impune disciplina în timp ce EA le oblojeste "rănile", sau de imaginea intrigantului - baba care vede tot, stie tot si de care nu ai cum să te ascunzi (stiti si voi din astea:) ) sau de vesnicele filme cu multe împuscături la care toată familia - precum si vecinii privesc seară de seară.
Dar poate cea mai interesantă temă este cea a societătii în sine - a oamenilor aflati în sclavie fată de un sistem care pe o parte bagă animalele la abator, inăuntru le taie (imaginile de acolo sunt incredibile!) apoi le procesează , si le scoate pe cealaltă parte direct în supermarketul de unde aceeasi oameni îsi fac cumpărăturile.
Mai mult, oamenii sunt formati intentionat - sunt conditionati să fie asa prin educatie. Fata cea mică se simte total depăsită de teoretizările si abstractizările de la ora de matematică, preferând să trăiască în imaginatie (care se materializează ulterior) - fără să-i pese cuiva real de ea si de preocupările ei (ci doar de rezultatele scolare!), iar băiatul învată mereu despre anatomia vacilor pe care tatăl sau (si în foarte putin timp el) le taie la abator.
Scoala, în forma ei curentă - te pregăteste deci să fii un bun discipol al sistemului neosclavagist, în care fiinta umană e redusă la o rotită într-un angrenaj fără scop (sau cu un scop ascuns).
De fapt - acest lucru nu doar că se întâmplă în realitate - dar e si scopul declarat al formării scolare: pregătirea elevilor / studentilor pentru piata muncii. La mai toate nivelurile (politicieni, experti în educatie) - se caută metode de eficientizare a procesului, de grăbire a benzii rulante pe care ies economisti, ingineri, muncitori...
Nimeni nu se preocupă de oameni, nimeni nu pune problema în termeni de dezvoltare a capacitătii umane de întelegere si creatie, iar senzatia e accea că si noi suntem niste purcei din turmă dusi spre electrocutare, tăiere si plasare în raft.
Tiparul si iesirea din tipar sunt puse fată în fată: duritatea imaginilor din abator contracarată de imaginatia copiilor si de elementele fantastice care prind viată (si salvează cumva situatia) într-o manieră (auto)ironică, perfect stilizată, cu accent pe grotescul comic al situatiilor iar efectul este unul coplesitor: nu stii dacă să râzi, să plângi sau să pornesti o revolutie...
P.S. Dacă vedeti filmul, mai gânditi-vă la o chestie: Băiatul familiei (skaterul) este fiul regizorului. Uitati-vă care sunt activitătile preferate ale personajului, cum sunt ele portretizate si gânditi-vă la ceva - V-ati pune copilul să joace un asemenea rol? :)
Probabil ati auzit de Costel Busuioc si de povestea lui - zidarul ajuns cântăret respectabil de operă. Astăzi, am văzut un afis care anunta o prestatie a sa din viitorul apropiat si am rămas trăznit de transformare: aranjat, frezat, cu papion si frac - arăta ca rupt din revistele de profil, transformat peste noapte - metamorfozat instant din omidă în fluture.
Evident la mijloc sunt multe interese - omul a primit se pare zeci (dacă nu sute) de oferte de la diferite agentii sau persoane care să-l reprezinte, să-l ajute, să-l formeze si de fapt să-l vândă mai bine (interesul principal este totusi comercial).
Trecând peste orice urmă de ironie (ironie generată la mine de bombasticitatea presei care a inventat rapid apelative corny de gen pavarotti din carpati in loc să-l ajute de exemplu să-si găsească o identitate proprie), personajul mi se pare bine venit într-o Românie plină de garcea, manele si muzica pop de doi bani. Totusi, mi-ar plăcea să văd în continuare cum Costel îsi depăseste real conditia si se apucă serios de treabă: să văd stiri cu el nu ca aceasta(!?) ci cum se înscrie la conservator, cum face scoală, cum se dezvoltă mai departe. Adică, cum transformarea se produce si în fond, nu numai în formă.
Nu mai am timp să citesc. Am câteva cărti foarte interesante pe listă (si mai multe care încearcă saă-si facă loc) dar abia apuc să mai citesc câteva pagini în fiecare zi.
Vin de la scoală, îmi fac de mâncare (deh, mama e departe), mai stau pe net de povesti, sau scriu câte ceva pe blog. Eventual citesc stirile, sau alte bloguri, sau poate mă joc pe calculator. Mai butonez câte ceva la cate un site pentru diverse activităti de la scoală. Mai ies în oras, mai mă uit la un film, mai beau o bere, mă joc cu motanul.
Deci am suficiente justificări, dar de fapt mint. Am timp. Sau mai bine zis, as putea să-mi fac timp. Ce vreau să zic este că am alte priorităti sau că pur si simplu mi-e lene. Mint si eu la fel cum minte toată lumea. Cea mai frecventă minciună a oamenilor este n-am timp. Hai acolo! N-am timp. Fă aia! N-am timp. Vai ce-as mai... dacă as avea timp.
Lumea se plânge de lipsa timpului în secolul informatiei (că al vitezei deja a trecut) si pare a nu întelege o simplă chestiune - timpul ti-l faci. De fapt, dacă nu-ti faci timp pentru ceva înseamnă nu vrei suficient. Simplu, nu?
Dacă observi niste copii jucându-se, o să rămâi trăznit de cât de mare bucurie le poate aduce un lucru banal - ca învârtitul în cerc sau (cum făceam noi prin clasa a patra) alergatul la gramadă si lovitul unei doze (sau cutie de conservă) - aflată pe post de minge.
In postura (voită sau nevoită) de adult (cu maturitatea m-am pronuntat prin alte postări), am pierdut (?) manifestările de tipul ăsta, invadate de activităti, planuri, proiecte si pe partea cealaltă de un alt tip de relaxare / distractie mai putin .... inocent.
Surprinzător însă, descopăr mici bucurii, mici fericiri banale, venite cum vine fericirea în pulsuri, în locurile cele mai ciudate, în momentele cele mai neasteptate. Deunăzi, de exemplu, aproape cântam de fericire când codul la care programam deja de ceva timp - încăpătânat de altfel să nu facă ce vroiam eu - a cedat până la urmă si mi-a afisat rezultatul corect. În mai putin de o secundă, în corpul meu adult s-a înfipt bine copilul de altă dată care a dat un sut puternic tuturor gândurilor, analizelor si proiectelor - lăsând doar zâmbetul larg si senzatia de cântec. Rezultatul corect - o validare a eforturilor personale a sters cu buretele orice nevoie de afirmare (care exista după cum zice Maslow printre toti hominizii mai mult sau mai putin sapiens), a sters esecuri, a întărit vise. Normal că, la o analiză mai profundă, nu am inventat vreo roată, nu am găurit nici o macaroană si probabil ce am făcut eu a mai fost făcut de multi altii înaintea mea (si poate mult mai bine) - dar în momentul acela al succesului, un moment de pure bliss - o asemenea analiză nu mai avea loc.
Într-o altă poveste, la scoală, studentii discută, analizează cerintele, reprezintă schema. Si e bine ce fac, desi am cateva completări. Discutăm împreună, analizăm - îmi corectează si ei o mică neatentie, ne punem de acord cu toate elementele, tragem concluzii. Pare real? Chiar este. Evenimentul, desi cam rar întâlnit este cel care mă tine acolo. Care mă tine în luptă cu morile de vânt, cu ipocrizia (unora), incompetena (altora) si cu indiferenta generală înspre care mărsăluim cu totii!
Unul din articolele din Cotidianul - publică o parte din stenograma sedintei Comisiei Juridice a Parlamentului Român, referitoare la Năstase (care va fi încă mult timp liber ca pasărea cerului si curat ca lacrima)...
Pam-pam... (read it and weep).
Pe lângă faptul că Năstase este (încă) sprijinit de o mare parte din alesii nostri (chiar si cei de la PD-L care ar trebui să fie inamicii), se pot distinge încă o serie de concluzii:
- Parlamentarii români sunt miezul. Statul sunt EU devine în România secolului 21 - statul sunt ei. Toti, la unison, indiferent de culoare politică, doctrină (ce o mai fi si aia??) sau avere. Puterea e unul din elementele principale, iar orice încercare de anchetă se loveste de vocea tunătoare, ca de Zeus (a unuia sau altuia) proclamând aceelasi lucru:Atac Politic! (sau pe întelesul nostru: "morţii mă-tii, las' că vine si rândul tău!..."
De exemplu, Dragoş Ujeniuc (PNL) se miră de tupeul procurorilor, că îndrăznesc să ancheteze asemenea oameni de soi: „Dăm o nouă primă de încurajare imposturii, şi suficienţei, şi aroganţei unor organe care vin în contact cu Parlamentul României..."
iar Sorin Dumitrescu (PSD)
îsi simte lovită însăsi puterea:„Noi suntem o instituţie, Parlamentul, noi, Comisia juridică, suntem o instituţie importantă".
O precizare - înteleg că pot exista presiuni politice si că parlamentarii trebuie protejati de asta. Si că dacă esti în lumina reflectoarelor, toată lumea dă în tine cu ce apucă si că nici asta nu e OK. Dar de aici si până la totala lipsă de responsabilizare (nu responsabilitate ci posibilitatea de a fi tras la răspundere pentru actiunile tale) e o cale lungă...
- Concluzia 2: Parlamentarii români sunt urmasii demni ai vechilor conducători. Iată câteva mostre de limbaj de lemn:
în joc nu este soarta unui deputat sau a unui fost ministru, este în mare măsură soarta democraţiei noastre şi felul cum funcţionează instituţiile statului ...
Mă uit la colegul nostru Adrian Năstase şi mă gândesc: un om de valoarea dânsului, şi i-am
spus-o şi în mod particular, ce ar fi putut să facă în aceşti trei ani pe care şi i-a consumat, şi nu mai zic de sănătate si asa mai departe... (asta e tare cu "si asa mai departe :)) )
Domnule prim-ministru, ştiu cât aţi muncit, cunosc rezultatele pe care le-aţi obţinut şi cu ce sacrificii...
(?? parca nu e prim-ministru Năstase, sau?)
Vă spun că sunt foarte încărcat şi o să mă înţelegeţi, am trăit lucrurile astea şi nu atât pentru mine sunt ele dureroase, dar eu merg în fiecare zi acasă şi trebuie să discut cu soţia mea, care se uită la televizor şi a văzut declaraţiile care s-au dat astăzi (???wtf???)
- Concluzia 3: Parlamentarii români ne consideră idioti. Si stiti ce? Mă tem că au dreptate...
Din toate lucrurile care mă preocupă la nivel profesional, cred că niciuna nu e atât de missunderstood ca software-ul open source si modelul de business open source. Desigur, într-o societate care se străduie să prindă din urmă ce au altii (în termeni de bunăstare) nu putem concepe să sărim etape (să nu dăm si noi cu capul unde au mai dat altii) de frică să nu tărăgănăm si mai tare lucrurile.
Zilele trecute, încercând să propun utilizarea uneia din cele mai cunoscute platforme de publishing pe internet (drupal) m-am lovit de diverse răspunsuri (piedici) printre care unele total în afara oricărui subiect, dar si de unul care cred că undeva are o logică (desi premisele sunt false): dacă platforma e gratis, si nu o cumpărăm de la nimeni, pe cine tragem la răspundere când ceva nu funtionează?
Prima premisă falsă e aceea că în cazul în care dai banii pe ceva, poti trage la răspundere pe cel care ti-a dat produsul, în cazul în care ceva merge prost. Dacă era asa, ar fi trebuit să fie un reprezentat Microsoft zi de zi la noi la universitate, pentru că zilnic avem probleme cu lipsa unor drivere, cu PC-uri care se restartează din senin, cu Word-uri care se blochează sau nu fac ce ar trebui să facă.
A doua premisă falsă e aceea că dacă nu dai bani pe un produs, acel produs nu e bun. Asocierea asta, între pret si calitate, pe care am învătat-o si eu prin liceu (pe la economie) nu mai functionează într-o societate informatizată. Prefer un produs informatic cu codul la vedere (să pot vedea toate instructiunile, tot ce se află în spate) produs de o comunitate de oameni pasionati de ceea ce fac, decât un produs cu hibe ascunse produs de o firmă care trebuie să producă profit si cu niste angajati care trebuie să găsească cea mai rapidă solutie, nu cea mai bună...
Apropo de modelul open source, iată un filmulet interesant (din 2006!):
Acum un an, am găsit pe net, într-una din "plimbările" zilnice, un documentar despre modul în care percepem societatea, despre religie, bani, putere si manipulare - Zeitgeist.
Conceptele, desi unele prezentate printr-o lumină oarecum paranoică (gen teorie conspiratională) au fost recent reluate si completate într-un addendum la primul film.
Filmul propune de fapt o schimbare radicală a modului în care este concepută societatea, schimbând accentul de la bani (din lumea financiarului) înspre eficienta utilizării resurselor.
Câteva idei sunt extrem de interesante - de exemplu există o serie de teorii prin care energiile alternative (solar, vânt, maree si energie geotermală) ar putea fi mai mult decât suficiente pentru a acoperi nevoile energetice ale planetei, iar problemele de factură tehnologică privind extragerea, stocarea si transportul energiei sunt infime în relatie cu capacitatea de cercetare existentă la ora actuală. Aceste resurse nu sunt însă suficient exploatate în principal datorită companiilor care se bazează pe formele curente de producere a energiei. (Dacă ne gândim la importanta pe care Rompetrol - mr. Patriciu o are în politica românească e usor de înteles ideea). Pe lângă aceste companii există si alte companii interesate de păstrarea situatiei curente (de exemplu companiile din industria auto).
Importanta (reală, practică) a domeniului financiar este din nou sub semnul întrebării. Desi nu pot fi de acord că eliminarea totală a banilor ca formă de intermediere ar fi posibilă (sau de dorit indiferent de modelul social propus), pot fi de acord că speculatiile pe pietele financiare (cumpărat si vândut de actiuni aleator pentru profit pe termen scurt), eficientizările si ingineriile financiare nu au un sens din punct de vedere social, nu crează valoare, reprezentând doar o redistribuire a resurselor existente o loterie care îmbogăteste pe unii si falimenteaza pe multi altii (si care atrage după sine perioade negre - vezi criza curentă).
In plus, se mai arată în film cum religia si mass-media pot fi instrumente de manipulare în masă (chestiune evidentă de altfel pentru oricine are măcar un gram de logică) si cum terorismul a fost inventat tot ca unealtă de control a populatiei prin frică (si eu ca si altii sunt tot mai sigur că Bin Laden - teroristul, nu neapărat persoana - e o inventie, un mit).
Solutia propusă în film nu mi se pare neapărat viabilă sau dezirabilă - totul roz, cu oamenii lucrând side-by-side pentru un viitor prosper si luminos, fără state, fără legi. Desi dacă urmăresti toată prezentarea există un fir logic în propunere, cred că se pleacă totusi de la o premisă gresită: aceea că oamenii sunt de fapt toti la fel (buni, harnici, inteligenti, cu bun-simt) si că diferentele de acum sunt generate de mediul diferit în care au crescut si de oportunitătile diferite. Dar personalitatea umană nu e construită doar din influenta mediului si prin educatie - există întotdeauna în individ o mică părticică (paritia ereditară, partial temperamentală) care-l defineste mai departe de restul influentelor. În orice societate vor exista oameni care vor contribui mai mult (vor avea idei mai bune, capacitate mai mare de muncă) si oameni care vor contribui mai putin, oricât de mult ne vom strădui să-i învătăm sau să-i ajutăm).
Revenind la sensul principal al filmului, o regândire a sistemelor sociale existente este necesară. Când se va ajunge acolo, depinde probabil de masa oamenilor- să iasă din cursa consumului si banilor si să (se) mai si gândească...
Asa că fă-ti timp si dă click mai jos:
http://video.google.com/videoplay?docid=7065205277695921912
Cu un mic efort de imaginatie, o tară se poate asemui cu un organism uman: diferite sisteme interconectate ajută la cresterea si dezvoltarea organismului la fel cum tara se dezvoltă după cât de bine functionează sistemele (de educatie, de sanatate, economice) sale. La fel cum într-un organism apar infectii, virusi sau bacterii care corup celulele sănătoase, la fel apar într-o tară oameni corupti, care corup la rândul lor si fac să crească tesutul afectat.
Mai specific, de exemplu, la fel cum sistemul circulator duce nutrientii dintr-o parte în alta si oxigenează creierul pentru a putea controla tot organismul, infrastructura unei tări transportă celulele tării dintr-o parte în alta (pune oamenii în contact), conectează sisteme între ele si transportă resursele necesare dezvoltării. Ori nimic nu e mai mâncat de cancer în organismul României, decât sistemul circulator: blocaje, semafoare, lucrări întârziate, amânate, anulate si reluate de altii... Tema drumurilor noastre toate nu e deloc nouă chiar a ajuns printre cele mai comune - motiv pentru care probabil nici nu mai impresionează pe nimeni. Solutiile variază de la simplu la complicat si foarte complicat: solutiile simple ar putea să fluidizeze circulatia prin refacerea punctelor nevralgice (gen treceri de cale ferată), prin scoaterea din circulatie a masinilor foarte vechi (mai ales cele de transport care mereu se strică prin mijlocul vreunui drum european) si o planificare mai atentă a lucrărilor; solutiile complicate presupun renegocierea contractelor, urmărirea atentă a licitatiilor, a modului în care se cheltuie banii s.a.m.d.
Solutii există desi uneori operatiile pot fi complicate. Dar dacă celulele care iau decizii sunt putin afectate de suferinta organismului si deci nu sunt direct motivate, atunci interventiile se lasă asteptate. Asa că în lipsa motivării directe, cei în cauză trebuie motivati indirect să-si facă treaba.
As vrea să văd - de exemplu - minerii, zdrobindu-le oasele ministrilor, secretarilor de stat, sefilor de pe la firmele căpusă, să vedem atunci dacă se poate. Să vedem cum organismul se întoarce împotriva celulelor găunoase (si nu răspund chemării lor ca în vechile mineriade). Să vedem atunci cum arată promisiunile acestor focare de infectie, de sub ploaia de pumni grei, printre dinti scuipati cu sange.
Sau dacă violenta nu e pentru voi, cum nu e nici pentru mine, protestati pasnic, dar protestati. Pe toate căile, prin toate mijloacele (zidurile's goale/trebuie să le umplem zicea o melodie). Arătati că vă pasă, că mai sunteti în viată si că nu v-a corupt cancerul. E drept că România are nevoie de câteva operatii grele, dar până atunci injectati-i niste adrenalină!
Pe când eram în liceu, am descoperit la un moment dat jocul Carmageddon (cu poza din imagine laitmotiv) - un fel de Armageddon cu masini, un joc de curse în care victoria ti-era asigurată fie daca treceai primul linia de sosire fie dacă-ti distrugeai toti adversarii. Fiecare masină avea caracteristicile ei si un arsenal impresionant, foarte appealing pentru perioada respectivă.
Jocul, făcut pare-se după un film din 1975: Death Race 2000, sau după un alt joc Death Race făcut după filmul ăsta (sau invers?!) a avut partea lui de glorie, cu vreo trei sequel-uri.
Dintr-un motiv greu de înteles, după jocul făcut după film s-a mai facut un film. Sau e film după filmul vechi? Sau după jocul ălalalt făcut după filmul vechi? (sau invers?!)...
Death Race (sau Death Race 3000 în SUA) - ca să vezi unde duce lipsa de inspiratie e un film de actiune, cu Jason Statham pe post de ăla rosu din imaginea de mai sus. De fapt Jason e un good guy la care unii îi frame-uie (adică de la "to frame") crima propriei lui sotii (ea ca un angel radios) ca sa-l facă să concureze în cursa asta (aia cu moartea) condusă de o tanti Warden de la o închisoare de maximum security din 2012 (pai tre să fie în viitor, nu?) într-o societate americană cu economia prăbusită (ca să vezi chestie) unde lumea e rea si condusă doar pe interes (of of, inima mea) de indivizi fără scrupule (păi să fie clar pentru toată lumea că sunt răi, da?!) care vor doar să facă bani (ca să moară dusmanii lor de ciudă probabil).
And guess what?
Adică ghici ciupercă ce se-ntâmplă. Păi după ce mor o grămadă (v-am zis că e Death race, da?) el si cu his archenemy se hotărăsc să n-o mai creadă pe tanti (care le promite mai ceva ca-n campania electorală) si să fugă pe cont propriu, iar eroul neînfricat rămâne cu fata (pai voi ce credeati că lipseste fata??) după ce rezolvă să o rezolve si pe vrăjitoarea ce rea - cu propria ei bombă (că apa merge doar în Vrăjitorul din OZ).
Una peste alta, filmul are o singură parte bună: imaginea asupra consumerismului societătii contemporane si asupra plăgii care este deja mass-media - avidă de senzationalisme, crime si sange pentru a mai creste un punct de rating. (Toată ideea cursei era că se transmitea live pe bani).
În fine, eu m-am uitat la film doar pentru că am fost fanul jocului cu pricina si speram pe undeva să fie ok. Dar după cum în ultimul episod din Southpark Spielberg îl violează pe Indiana Jones (dacă ati văzut ultimul Indiana Jones o să întelegeti de ce), asa si aici regizorii, scenaristii si tot platoul de filmare fac un gang-bang de o oră jumate cu tipul rosu din imaginea de mai sus.
P.S. Un mic tip de depisat filme proaste: dacă eroul principal nu are nici o dilmă morală, dacă nu are de făcut nici o alegere între diferite căi personale, dacă pur si simplu altii pun toate piesele si fac foarte clar că el n-are absolut nici o vină, nici o luptă interioară ci doar trebuie să le-o arate el dacă nici măcar nu ascunde de noi povestea si nu încearcă să construiască filmul ci ni-l dau de-a gata pe tavă...
Pe la 5 - 6 ani, cand am început să citesc (deh... mă plictiseam tare), am primit o carte intitulată Biblia povestită copiilor - o carte cu coperti tari, lucioase, cum nu mai văzusem până atunci, presărată cu imagini color si povesti cu happy-end despre copii care ajung să fie printi (moise), despre fii rătăcitori primiti cu bratele deschise si petrecere, despre super-eroi (nu se găseau pe atunci comics la noi) care mergeau pe apă sau transformau apa în vin uimind asistenta.
De atunci lucrurile sunt în continuă transformare: creierul meu s-a mai dezvoltat si a început să fie curios (de ce aia, de ce ailaltă); nu mi se mai păreau suficiente răspunsurile standard de tip crede si nu cerceta. Apoi am descoperit sexualitatea (fenomen normal si important în dezvoltarea individului) - blamată de Biserică si încet-încet am început să observ fenomene ciudate: Biserica (ce ar trebui să promoveze toleranta) e homofobă, neagă o serie de drepturi fundamentale ale individului (vezi problematica avortului) si are o istorie plină de ură, incitare la violentă (vezi capitolul inchizitiei), progresând mai degrabă prin frică (frica de Dumnezeu, de pedepsa eternă) decât prin iubire si întelegere (cum pare a spune).
Devenit - autoproclamat - agnostic, sau cum s-ar zice pe hi5 spiritual, not religious, observ din ce în ce mai des paradoxuri în religie, ipocrizie în rândul promotorilor ei, subminarea (intentionată sau nu) a statului de drept, manipulare în masă si o tot mai crescândă prăpastie între religiosi (clerici + credinciosi zelosi practicanti de ritual) si restul societătii.
România e un spatiu foarte interesant din acest punct de vedere: dezbaterea despre influenta religiei în politică e o dezbatere surdă - desi rational biserica nu are ce căuta în mecanismul administrativ sau legislativ al statului si însusi statului de biserică natională oferită BOR este o palmă dată celorlalte culte religioase din România si persoanelor fără optiune religioasă, politicul eminamente populist din România face statistici simple: 70-80% din români (nu stiu datele exacte, dar parcă pe acolo era) agrează, au încredere si sprijină BOR, fată de restul 20-30%. Ori cum si la clasa a 3-a se stie ca 80 > 20 si cum nu există politician care să-si taie craca, toti se fac frati cu dracu' (în aces caz în sutană) pentru a trece pragul electoral.
Dacă pe Becali în postură de soldat al lui Dumnezeu îl cunoasteti probabil, cele mai noi initiative în acest sens sunt incredibile: Ioan Oltean (PD-L) ar vrea ca BOR să aibă reprezentanti permanenti în Parlamentul României (!) (sursa: cotidianul) iar Emil Boc (tot PD-L) ar vrea să încredinţeze Bisericii sarcina de a distribui ajutoare sociale, declarând printre altele intenţia ca, pe viitor, Biserica să devină o componentă mult mai activă în actul de guvernare.( sursa: cotidianul).
Această metodă de a te pune bine cu Biserica pentru a obtine voturi nu e o procedură negândită si niciunde nu e chestia asta mai evidentă ca în orasul Marii Uniri.
Acum ceva timp a fost restaurată cloptonita Catedralei din Alba. Trecând pe acolo am observat o scenă demnă de un reportaj pe Discovery, alături de constructia podurilor de sute de km sau tunelurilor pe sub apă: câtiva meseriasi se agiatau în jurul unei masini / macarale de secol trecut, altii se uitau în sus si urlau instructiuni în timp ce o serie de gură cască (în mare parte de vârsta a treia) îsi făceau cruce si rosteau câte un Doamne'ajută pe minut. Activitatea muncitorilor, care păreau ca stiu ce fac asa cum motanul meu a stiut să-si facă treburile la tăvită - adică intuitiv si fără nici o urmă de plan, depindea se pare mai mult de voia lui Dumnezeu decât de cea a oamenilor. Profesionalismul e se pare doar în Vest unde Dumnezeu probabil se plictiseste, nefiind nevoie de el să tină sfoara clopotnitei.
Această scenă mi se pare reprezentativă pentru unul din pericolele ascunse asociate religiei - renuntarea la responsabilitatea individuală în favoarea sprijinului divin: practic cum succesul restaurării clopotnitei de la catedrală a depins de Dumnezeu si nu de muncitorii angajati să-l schimbe, la fel mesajul pentru copii, elevi, studenti, cetăteni este că oricum ce faceti voi nu contează prea mult, puterea omului (de a decide pentru el si de a răspunde pentru actiunile sale) e limitată - ajutorul divin e cel ce transează problemele. Rugati-vă deci, nu planificati, mergeti la biserică, nu faceti proiecte, cumpărati-vă o cruce nu testati materialele...
In aceeasi ordine de idei, legând dacă vreti cele două gânduri de mai sus, ministrul (fost din fericire) al educatie a scos si el una din putul gândirii - interpelat si tot asaltat de jurnalisti cu întrebări impertinente gen: cum s-a ajuns în situatia în care în jur de 9000 de scoli din România nu au autorizatie sanitară de functionare (în principal din lipsa apei potabile sau a fosei septice) - a găsit solutia în ajutorul divin: „Va veni o zi, de la bunul Dumnezeu, cînd toate şcolile vor avea autorizaţie de funcţionare.“ (sursa: Dilmaveche).
In final (dacă tot ati rezistat până aici) o ultimă incursiune în mentalul alba iulian - stiti care e cel mai corect salut? Standardul maselor (adulte)? A electoratului - până la urmă - de pe aici? Doamne'ajută! si răspunsul? Ajută-ti Dumnezeu! Metafora initială, baza (evident pozitivă) a conceptului religios (indiferent de religie), interpretată si răs-interpretată de 2000 de ani, filtrată prin creiere umane, prin angoase, frici si frustrări pământene, respectată si sustinută ad-literam îsi va pierde dacă va continua în ritmul ăsta nu doar adeptii ci până si sensul, rămânând în cercuri tot mai restrânse si mai diferentiate, tot mai pornite unul împotriva celuilalt (există mai nou si extremisti crestini, nu doar musulmani) ce pot duce la izbucniri periculoase (al treilea război mondial). Sper doar ca noi - restul - să nu fim prinsi in the crossfire.
Din 8 octombrie, în Alba Iulia se desfăsoară unul din putinele evenimente (culturale) din urbe: festivalul de teatru "Povesti pentru copii si oameni mari".
Cu această ocazie, câteva gânduri:
Gândul unu:
La Petrosani, în vizită la ai mei. Nici nu mai retin care fusese ocazia, dar din întâmplare am aflat de o piesă de teatru ce urma să se joace zilele respective la Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Nu am retinut numele piesei, si nici autorul, actorii sau regizorul, dar am retinut o parte importantă, rezumată pentru mine în fraza: "Mai demult oamenii aveau o idee si erau pregătiti să moară pentru ea. Acum, oamenii care vor să moară nu au idei si oamenii care au idei nu vor să moară!"
M-am întrebat atunci de ce la Alba Iulia - resedintă de judet si oras (aproape) de două ori cât Petrosaniul, nu există un teatru. (Teatrul de păpusi nu mi se pare că ar fi chiar suficient). Probabil răspunsul e legat de gândul doi si / sau de gândul trei.
Gândul doi:
Festivalul a avut părti bune si părti mai putin bune. In primul rând imaginea: afise, logo-ul brosuri, alte materiale au fost foarte bine realizate. Promovarea online a lăsat de dorit, nu am găsit un site al festivalului - ceea ce mi se pare ciudat - în era informatiei.
Piesele au fost foarte reusite - desi am înteles că anii trecuti (festivalul fiind la a 3a editie) piesele au fost mai bune, trupe mai experimentate, actori mai puternici. Am văzut asa: Cerere în căsătorie (Cehov), Geniul Crimei (George F. Walker), Requiem (Hanoch Levin), Apollodor (Ada Milea & co) si concertul de Jazz'n'Bossa. Nu sunt un cunoscător al dramaturgiei dar am ales foarte bine toate piesele - în special Requiem - o perspectivă asupra vietii, mortii si oamenilor - punctată de simboluri si imagini coplesitoare.
Festivalul scade în amploare de la an la an probabil si datorită interesului redus. In toate sălile au fost locuri libere, la Requiem chiar mai multe (se pare că lumea alege si la teatru comedia, nu doar la filme).
O altă parte slabă pe lângă numărul spectatorilor este si calitatea lor: nu s-au punctat (prin aplauze) momentele importante din piese - semn că nu s-a prea înteles iar multi s-au purtat ca la cinematograf (sau pe stadion?) comentând evenimentele grosolan (uite iar o apărut ăla pe scenă). In timpul uneia din scenele tragice din Requiem (moare bebelusul unui personaj), doamnele din spatele meu abia isi tineau râsul - râs eliberat strident aproape de final când personajele au intrat în diferite ipostaze pe scenă sumar îmbrăcate sau dezbrăcate de tot. Ce este în legătură cu corpul uman dezgolit de ne provoacă fie amuzament fie oprobriu? Inteleg că în clasa a 7-a la ora de anatomie ne amuzam de organele genitale de care învătam cu speranta de a ne ascunde în râs curiozitatea si / sau hormonii, dar de la doamnele mai sus mentionate - în floarea vârstei, nu m-as fi asteptat la asa ceva.
Gândul trei:
Am si eu - si alti prieteni - obieciul de a mă plânge de lipsa evenimentelor culturale / artistice, însă la piesele la care am fost am văzut putină lume cunoscută. Lumea e comodă si îmi aduc aminte că sufeream de aceasi maladie: în Timisoara, oras cu teatru, operă si o multime de diverse expozitii, nu reuseam să mă mobilizez la astfel de evenimente în afara festivalurilor. Să fii măcar consumator de cultură se pare că necesită o fortare puternică, iar revenind la întrebarea din Gândul unu, greu de crezut că un teatru în Alba ar avea clienti.
Azi sunt fericit / Ca salarul mi-au marit!
Asa as putea să cânt de vreo câteva zile încoace, de când, în mărinimia sa pre-electorală, Parlamentul, actionând ca un unitar organ al bunăstării si fericirii poporului (altul evident decât capul), a mărit salariile profesorilor cu 50% .
Problema e, că spre deosebire de colegii mei (cu functii mai mari si deci mai bine plătiti) eu nu mă pot bucura încă de acest eveniment - desi, după cum spunea o colegă azi - oricum le aveam mici (salariile). Nu mă pot bucura din motive evidente pentru cineva care are măcar jumătate de creier si cel putin un ochi, cât să poată citi si întelege sumedenia de articole din presă pe tema asta, care au pus pe tapet foarte clar ne asteaptă în următoarea perioadă:
Pe lângă informatii si divertisment, internetul a primit recent o nouă valentă - de salvator a lumii. De fapt de intermediar al acestei salvări: două proiecte, apărute cam prin aceeasi perioadă fac apel la navigatori pentru construirea unui viitor mai roz.
Proiectul 10laputerea100 lansat de Google si schimbalumea lansat de... de fapt nu prea înteleg cine l-a lansat îsi propun să schimbe lumea prin internet. Practic de acum înainte nu mai trebuie să te implici real în ceva, nu mai trebuie să lupti (cu morile de vânt sau cu oamenii din jurul tău) - e suficient să stai acasă, să-ti faci cafeaua, să te asezi comod în fotoliu / scaun ergonomic si să clickăi întru salvarea viitoarelor generatii.
Ăsta e unul din pericole, pe care aducându-mi aminte de analizele SWOT făcute prin ONG-uri l-am identificat de la prima privire. Alt pericol ar fi în cazul schimbalumea să fie un proiect electoral: adică hai să dăm impresia că ne pasă de problemele oamenilor, apoi apare unul care face niste declaratii, dăm niste comunicate si ne-am scos cu ceva voturi. Ieftin si rapid. În cazul google ei par a zice în timp ce Microsoft se ocupă de reclame pentru Vista si vă prosteste să le cumpărati programele, noi ne preocupăm de soarta lumii. Deci noi suntem cool si puteti avea încredere în noi linistiti. Nu vă folosim datele personale (no way!) în interes propriu, asa că relax...
Oricum Google deja are o imagine bună, o cotă de piată impresionantă si prea putină lume se preocupă de privacy over the internet (dar asta e o altă poveste).
La nivel de lipsuri - dacă e să urmăm reteta SWOT până la capăt, schimbalumea e deocamdată blocat în discutii privind câinii vagabonzi, sau propuneri utopice referitoare la dreptul de a candida pentru Parlament. În plus, majoritatea topicurilor se referă la Bucuresti, ceea ce sigur va arage dispretul / dezinteresul multora (stiti voi de ce).
Lipsurile 10la100 se rezumă la o mică scăpare: reclamele lor insită pe ideea unei grămezi mari de bani pentru o idee care să schimbe lumea, dar de fapt cel cu ideea nu primeste nici bani si nici măcar posibilitatea de a face parte din echipa de implementare a proiectului.
Voi finaliza cu părtile bune, ca să mai îndulcesc pastila. Proiectul Google e unul impresionant. Ei vor oferi 10 milioane de dolari (iep... o gramadă mare de bani) pentru implementarea primelor 5 idei votate de un juriu. La nivel de CSR, e o lectie din care orice companie din lume poate învăta, iar schimbalumea desi mult mai redus ar putea avea efecte benefice măcar în România, dacă cineva pe undeva va folosi vreodată ideile de acolo (măcar de câinii vagabonzi să scăpăm).
Iar oportunitătile oferite de aceste platforme se pot multiplica prin crearea unor dezbateri pe teme de interes social, coagularea unei societăti civile atât de importante, dar atât de absente (cel putin in România).
Dacă rezultatele vor fi însă pe măsura promisiunilor va depinde în cele din urmă (si) de cantitatea si calitatea ideilor - asa că navigati, navigati, navigati!
