Din nou despre religie, de data asta foarte scurt: în diverse conversaţii cu persoane religioase şi (aş adăuga eu) obtuze, mi se aruncă de multe ori în faţă ca argumente pro-doctrină diferite citate din diverşi filozofi, scriitori, oameni de ştiinţă sau alte personalităţi din istorie.
Ca să vedeţi cât de uşor poate fi demontat un asemenea argument, am găsit şi eu câteva argumente contra-doctrină:
"The doctrine of the divinity of Jesus is made a convenient cover for absurdity."
John Adams
"The United States is in no way founded on the Christian Religion."
George Washington
"There is not one redeeming feature in our superstition of Christianity. It has made one half the world fools, and the other half hypocrites."
Thomas Jefferson
"Question with boldness even the existence of a god; because if there be one he must approve of the homage of reason more than that of blindfolded fear."
Thomas Jefferson, letter to Peter Carr, August 10, 1787
"Believing with you that religion is a matter which lies solely between man and his God, that he owes account to none other for his faith or his worship, that the legislative powers of government reach actions only, and not opinions, I contemplate with sovereign reverence that act of the whole American people which declared that their legislature should 'make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof,' thus building a wall of separation between church and State."
Thomas Jefferson, letter to Danbury Baptist Association, CT., Jan. 1, 1802
"Religion is what keeps the poor from murdering the rich."
Napoleon Bonaparte
"Religion is an insult to human dignity. With or without it, you'd have good people doing good things and evil people doing bad things, but for good people to do bad things, it takes religion."
Steven Weinberg
“We have just enough religion to make us hate, but not enough to make us love one another.”
Jonathan Swift
“I am against religion because it teaches us to be satisfied with not understanding the world.”
Richard Dawkins
“All religions are founded on the fear of the many and the cleverness of the few.”
Stendhal
“For seventeen hundred years the Christian sect has done nothing but harm”
Voltaire
“Religion is something left over from the infancy of our intelligence, it will fade away as we adopt reason and science as our guidelines.”
Bertrand Russell
marți, august 31, 2010
Despre religie (din nou)
duminică, august 22, 2010
Utilizatorii nostri sunt mai prosti decat ai lor
Pararafrazând o revistă (ziar?) dintre puţinele pe care le mai citesc, găsesc că, în mare, utilizatorul român de internet este mai idiot decât fratele lui de butonat de peste deal, vale sau (după caz) ocean.
Observaţia mea (total neştiinţifică de altfel) are în mijloc ultra-popularul, mega-interesantul, giga-utilizatul Facebook (sau "feisbuc", cum e alintat de cei mai cool iuseri - adică internet useri de la noi).
După fiasco-ul total înregistrat de hi5, care a devenit contrar propriilor aşteptări mai mult site de matrimoniale şi / sau vânzare-promovare de servicii erotice lăsând la o parte socializarea fără interese ascunse, e rândul Facebook să fie deturnat de la scopul iniţial de (prea) mulţi puberi (ca prezenţă online cel puţin) care în lipsă de ocupaţie îşi postează horoscopul, răspund la întrebări retarde despre prietenii lor (prieteni de listă, unii total necunoscuţi), postează sfaturi de la Dr. House (!?) sau mesaje din fortune-cookies virtuale, se laudă cu banii virtuali câştigaţi în nu-ştiu-ce joc sau cu pisica abandonată într-un grajd virtual pe care au luat-o acasă, află şi împărtăşesc lumii când vor muri / deveni gravide / se vor căsători şi câte şi mai câte cvasi-informaţii total inutile pentru ei şi pentru restul lumii.
În contrapartidă, cei câţiva prieteni din alte naţii pe care-i am în listă, dar şi o minoritate a userilor con-naţionali, au prins ideea şi postează doar poze de prin excursiile în India sau Noua Zeelandă, informaţii despre evenimentele ce vor avea loc şi/sau pe care le organizează, muzici (sic!) pe care le-au descoperit sau de care şi-au adus aminte recent, articole din presă sau bloguri şi alte asemenea bucăţele din viaţa lor, total reprezentative şi pe care mi-e drag să le văd fie pentru a descoperi lucruri noi fie pentru a păstra măcar o fină, invizibilă linie care ne leagă.
Acesta este scopul reţelelor de socializare, dragi iuseri, acesta este motivul existenţei Facebook - să păstrăm contactul între noi oriunde ne-am afla, să găsim persoane noi cu aceleaşi interese sau să aflăm noi informaţii, noi lucruri care să ne deschidă orizonturile!
În final, iată lista cu aplicaţiile pe care eu le-am blocat pe Facebook, pentru a-mi face contul suportabil:
- @Smiles
- Adevar sau Provocare
- Astrology
- Best Friends Forever
- Between You and Me
- Cafe Life
- Catelul zilei pe Adoptiicaini.ro
- Citate BuyBooks
- Daily Horoscope
- Dr. House Advice
- Dream Date of the Day
- Farm Town
- farmville
- Find it!
- Fish World
- Fortune Cookie
- Friends quotes!
- Good Or Bad Today?
- Grey's Anatomy Quotes
- Happy Aquarium
- Inspirational quote for Today
- Jewell Stars
- Meredith Grey Quotes
- Pentru prieteni
- Phrases
- Playing With Your Names
- Quiz Monster
- Quiz Planet
- Quiz Whiz
- Quizzing
- Quotes Creator
- Restaurant City
- Short Inspirational Quote of the day
- SpongeBob Mood
- Talk with Chuck
- Tetris Battle
- The Mood Weather Report
- TripAdvisor - Cities I've Visited™
- Truths About You
- Vampire Wars
- What Greek God are you?
- Who Loves You Today?
sâmbătă, iunie 19, 2010
Prostia românească între trend şi clişeu
PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s.m.și f. 1. Adj., s.m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac.
Deşi definiţia de mai sus pare simplă, să o asociezi cu un individ sau un grup de indivizi nu e lucru simplu.
Ştiu câteva discuţii - de exemplu - în care oameni cu carte sau pricepuţi în varii domenii erau consideraţi proşti (pe drept) datorită comportamentului antisocial sau afectat de alcool. Sunt pe de altă parte oameni la locul lor ce nu au habar pe ce lume trăiesc şi se mulţumesc să "facă umbră pământului", cărora poţi să le zici tot proşti, neavând nici o brumă de cunoaştere a celor înconjurătoare sau vreo fărâmă de judecată peste ceea cu ce sunt obişnuiţi în strâmta lor lume. La fel de proşti sunt diletanţii ce par culţi şi interesanţi, dar care dau cu bâta în proverbiala baltă imediat cum intri în amănunte, indiferent de subiect. Alte şi alte tipuri şi tipologii umane pot fi asociate, cotextual, prostiei - inflexibilitatea (e prost în sens social cel care nu face niciodată nici un compromis cât de mic), credulitatea (ce proastă e aia că a plecat cu ăla), vorbăria (prost e omul ce nu ştie când să tacă) şi cred că ar mai fi şi altele, dacă aş mai sta mult să mă gândesc.
Dar cred că primul meu obiectiv e atins şi anume să vă fac să vă gândiţi (măcar pe voi, cei 20 - 30 de cititori), cât de largă e definiţia de mai sus şi cât de neclară în utilizarea ei zilnică.
Al doilea punct e - zic eu - mai interesant: există pare-mi-se în media românească - adicătelea pe bloguri, forumuri, tv, presă - dar şi înrădăcinat în discursul social pe care vi-l puteţi imagina ca totalitatea discuţiilor purtate la birt, la piaţă sau la coafor, o foarte mare tendinţă de remarcare a prostiei naţiei. Cunoaşteţi cred foarte bine replici de genul "dacă prostia ar durea..." şi în ultima vreme pare că s-au înteţit cei ne-proşti (conform sensului larg de mai sus nu consider "deştept" un antonim la "prost") care critică un grup vag, eterogen, denumit de obicei ei sau ceilalţi.
Dar dacă tot mai multe grupuri încep să arunce eticheta prostiei înspre alte grupuri, nu pot să nu mă întreb oare câţi indivizi din acele grupuri se regăsesc pe rând în postura de prost şi ne-prost, cine are de fapt dreptate, cine-şi poate asuma rolul de a eticheta prostia şi cu ce drept. Întrebări retorice probabil, pentru că într-un sistem atât de haotic ca cel din românia, în care nu există repere valorice coerente (sau sunt dar puţine şi intens discreditate de diletanţi cu tupeu şi comportament scenic) nu poate exista consens.
Cireaşa de pe tort, sau bomboana de pe colivă pentru cei fatalişti mi-a apărut ieri când mă pregăteam să ies din casă: la televizor, un individ se lamenta de prostia românilor...la OTV...
miercuri, martie 24, 2010
Cheia
Cheia e la poartă. Portarul e la Bancă. Bancă? care Bancă?
Aşa se rezumă aventura mea săptămânală, repetată cu varii diferenţe miercuri de miercuri, începând cu orele 13.45
Miercurea de la 14.00 am Laborator de "Sisteme de Operare" cu anul 1 - Informatică. Noţiunea de laborator presupune (evident) accesul la un laborator (adicătelea o sală cu calculatoare de butonat de viitorii informaticieni ai patriei). Laboratoarele au şi ele orarul lor, în funcţie de preferinţele profesorilor dar şi (uneori) de o predefinire a scopului laboratorului respectiv.
Fiind "Sisteme de operare", laboratorul respectiv e dedicat (adicătelea există şi alt sistem de operare pe calculatoare, nu doar bine-răspânditul windows), deci ora respectivă se poate face acolo şi doar acolo.
Accesul în laborator se face - evident prin uşă - pe bază de cheie. Cheia e la poartă unde alături de suratele ei de la alte săli / laboratoare / holuri şi magazii şi este păzită de un portar. Care portar, zilnic, între orele xx şi yy (nu ştiu exact care sunt acele ore, doar că ele cuprind ora 14.00) este la bancă. Care bancă? Aia unde trebuie duşi nişte bani de cineva din universitate (probabil de la casierie). Că portarul are rol de the transporter făcând pe paza de corp a duduiei de la casierie, pot înţelege (apropo de asta, dacă vreţi un ban cinstit, portarul nostru n-are nici armă nici nu pare prea periculos!), dar întrebarea mea rămâne următoarea: cu cei 20 de studenţi care au oră de la 14.00, eu ce fac?
Unii colegi, cu care mă intersectez de fiecare dată când îmi asum misiunea de a identifica o altă cheie pe undeva, şi care îmi spun că nu sunt singurul ce trece prin acest quest, rezolvă problema rapid - lasă studenţii acasă. Dar eu, sub obsesiile mele absurde (că cică studenţii ar trebui să facă şcoală), insist: mă duc la departamentul de informatică (unde exista la un moment dat o altă cheie care nu mai există); mă duc la registratură unde nu e nimeni sau dacă e cineva oricum n-au cheie; caut o femeie de servici care ar putea avea cheie şi după încă o tură prin universitate (femeile de servici nu sunt aşa de uşor de găsit cum aţi crede) aflu că doar alte femei de servici (nu e clar care, dar altele ) au cheie, nu alea pe care le-am găsit; mai sun un profesor care ar putea avea şi el o cheie care e ocupat şi nu răspunde sau nu e în universitate sau nu are cheia la el şi uite aşa trece timpul, creşte frustrarea (şi a mea şi a studenţilor) şi se încetăţeneşte mai tare sintagma "1 Aprilie" asociată universităţii.
În fine, azi mi-a luat doar 15 minute să identific o cheie, săptămâna trecută mi-a luat 30 (şi am luat-o tot de la portar, când a revenit de la bancă).
Mă miră totuşi că între atâtea preocupări măreţe de calitate, învăţământ la înălţime, abosrbţie pe piaţa muncii şi alte cele, scăpăm din vedere chestiuni elementare cum ar fi o banală cheie de la uşa unui laborator.
P.S. Oare să-mi fac o dublură? :))
joi, februarie 18, 2010
Despre oameni şi vremuri
În multe discuţii despre oameni şi vremuri am atins un punct în care se aberează (că n-om fi nicicare experţi în sociologie sau psihologie) despre nivelul cultural, intelectual sau social al concetăţenilor noştri.
Iar eu, de cele mai multe ori m-am găsit în colţul criticilor virulenţi ai stării naţiunii – pentru motive de altfel arhi-cunoscute: OTV-izarea spaţiului public în care are succes tot ce e simplist şi şocant, haosul sistemului de valori în care contează mai mult forma decât fondul, comercialismul exacerbat copiat “de dincolo” şi în fine, opacitatea şi inerţia celor mulţi care se mulţumesc să trăiască, lăsând gânditul pe seama vedetelor şi prezentatorilor de ştiri.
“Alba este un oraş agrar” îmi spune un prieten şi probabil are dreptate. Cultura urbană – experimentată temporar prin Berlin (un must-see pentru oricine a auzit de street-art vreodată) sau la New York (care este după mine în momentul de faţă al doilea pol al culturii urbane mondiale după Berlin) nu are încă forţa necesară pentru a pătrunde în minţile oamenilor locului.
Desigur, comparaţia este forţată, dată fiind diferenţa de dimensiune şi putere economică (mai ales ultima având capacitatea de a atrage după sine diverse manifestări sociale şi artistice).
Totuşi, progrese se pot face uşor: Cetatea din Alba Iulia poate avea - undeva (ferit de autobuzele cu turişti de vârsta a treia) un spaţiu alternativ. Lumea "civilizată", ca să mă feresc de prea-utilizatul "dincolo" permite (şi chiar finanţează) asemenea spaţii neproductive economic sau turistic (dar productive aş zice artistic şi cultural), chiar dacă, la o primă impresie sunt spaţii haotice sau murdare (cum e cazul Centrului Cultural Tacheles din Berlin - unde au lucrat şi lucrează zeci de artişti internaţionali, mulţi din ei foarte apreciaţi). Dar asta este o altă discuţie, despre cum a fi tipic turistic, curat şi dacă vreţi - politically corect distruge orice speranţă de nucleu artistic.
Aş adăuga la ideea de mai sus, ca modalităţi de progres socio-cultural stabilirea unor limite minimale clare în sistemul educaţional (unde se insistă pe promovarea "ajutorului reciproc" şi lipsei competitivităţii) şi pe organizarea mai cu cap a evenimentelor de la secţiunea entertainment. M-am săturat de artiştii populari traşi la indigo, de manele şi playback, de programe dubioase fără nici o noimă (vezi articolul din Caţavencu), m-am săturat de echivalenţa popularitate - valoare şi vreau, am pretenţia de la gestionarii banului public să provoace inteligenţa naţiei, să le dea ceva digerabil dar nu deja mestecat, înghiţit şi regurgitat pe o scenă.
Mă întreb în final cui ajută exprimarea plastică a unor frustrări personale - căci mai mult de atât nu reprezintă articolul de faţă. Evident că nu sunt singurul care gândeşte aşa (ba chiar mă declar mulţumit că în jurul meu sunt oameni ce înţeleg şi sprijină aceleaşi idei ca mine) - dar ei deja ştiu acest discurs. L-au mai auzit, îl au şi ei în ei (poate nu aşa plastic, dar de multe ori la fel de personal).
Iar ceilalţi oricum nu vor citi / înţelege / sau reţine ceva. Ba poate se vor înverşuna în modelul lor existenţial, pentru că pentru ei - ei au dreptate şi nimeni altcineva. Mai trist este că ei formează majoritatea şi afectează (infectează?) prin asta mediul tuturor (pentru că, nu-i aşa - majoritatea decide).
Până una alta, discursul meu e menit să coaguleze - să-i întărească pe cei ce înţeleg, vor şi pot, iar dacă se vor face acei paşi - indispensabili deşteptării - mă voi bucura alături de ei.
Dacă nu, am înţeles că în Australia e soare. Sau ştiţi vreun loc mai departe?
Notă: Acest articol a apărut într-o formă redusă în "Zile şi Nopţi" de Alba.
marți, februarie 09, 2010
Respect şi modele
Respectul e o chestiune care mai nou pare a fi old-school, un concept pe care-l mai auzi invocat (în van) din când în când de bătrâni, profesori şi alte categorii sociale defavorizate.
În cazul şcolii, am văzut la un moment dat o ştire despre o universitate din SUA unde studenţii primesc subiectele şi sunt lăsaţi singuri timp de două ore. Fiecare îşi vede de lucrarea proprie, nimeni nu se uită la colegi, nu copiază cu hands-free, fiţuici pregătite din timp, cărţi ascunse prin bancă, lucrări scrise cu cerneală invizibilă sau alte şi alte ascunzişuri. Bineînţeles că nu e aşa peste tot nici măcar în SUA, Germania sau Zimbabwe, dar parcă de la acel exemplu până la realitatea familiară (familială dacă vreţi căci modelul românesc asta promovează – o mare familie fericită) e o distanţă cam mare.
Pe mine nu mă mai miră astfel cearta continuă a politicienilor, nesimţirea lor în a mări taxele concomitent cu propriile salarii şi pensii sau banalitatea discursurilor lor (vezi episodul cu flacăra violet). Nu mă mai miră pentru că văd zi de zi aplicate modele vechi de succes: merge şi-aşa, noi să fim sănătoşi precum şi – într-un context educaţional – cinciul nostru de toate zilele obţinut prin orice metodă.
Revenind la modelul corectitudinii absolute ilustrat în universitatea de mai sus, motivaţia lor e probabil mai simplă decât ne-am aştepta: într-un sistem concurenţial e important ce ştii – ce abilităţi, cunoştinţe şi aptitudini ai. Simplul fapt că treci un examen nu e foarte relevant, pentru că eventualele lipsuri vor ieşi la un moment dat la lumină şi societatea te va marginaliza (cel puţin la nivel profesional). În contrapuct balcanic, ceea ce contează e pe cine ştii iar concurenţa indivizilor e limitată de diferite variante de a păcăli sistemul (orice sistem ar fi acela).
Pe lângă toate astea, ce mă deranjează poate cel mai mult e propagarea la nesfârşit a acestui model. Unii colegi s-au blocat în ideea că jobul lor depinde de numărul de studenţi, iar studenţii - dacă primesc note mici au posibilitatea mutării la facultăţi private. De aici se ajunge la scăderea continuă a cerinţelor pentru trecerea unui examen, la evitarea situaţilor de repetenţie (trebuie să-ţi doreşti foarte tare să rămâi repetent la universităţile pe care eu le cunosc), situaţie care la rândul ei trimite studenţilor (şi potenţialilor viitori studenţi) acelaşi mesaj: staţi liniştiţi, şcoala e de formă!
Unii profesori aşteaptă (încă) din partea studenţilor o doză minimă de respect pentru actul de învăţământ, fără să realizeze că sunt subminaţi grosolan de colegii lor care nu oferă respect (nu oferă studenţilor seriozitate) ci susţin cu încăpăţânare modelul "prieteniei" şi "ajutorului" reciproc...
miercuri, octombrie 21, 2009
Despre clădiri
Cred că nimic nu e mai reprezentativ pentru România – impresionant pe alocuri dar înfricoşător de cele mai multe ori – decât clădirile.
Luaţi de exemplu Casa Poporului, un monstru de fier şi beton în centrul Bucureştiului, un spaţiu parcă mort, ancorat într-un film alb-negru cu limbaj de lemn şi şepci de proletar transformate peste noapte în cravate elegante.
Spre deosebire de alte capitale, unde spaţiul din zona clădirilor oficiale este integrat cumva în viaţa socială, Casa Poporului este la noi elementul central, gri, simetric şi mai presus de toate – mare!
Dimensiunea este caracteristica principală a clădirilor româneşti, lucru probabil evident pentru perioada comunistă, când toate planurile cincinale sau de altă factură trebuiau depăşite, iar rezultatele victoriei socialiste trebuiau afişate cât mai public şi cât mai opulent.
Ori de atunci până acum nu multe s-au schimbat în fabulo-spiritul românesc, mai ales că noii stăpâni nu sunt decât subalternii, copiii sau nepoţii celor vechi. Ei, ca şi ceilalţi înaintea lor au reuşit să facă un singur lucru: să forţeze sistemul să meargă în favoarea lor, chiar dacă ismul s-a schimbat din comun în capital.
Un exemplu perfect de asemenea viziune am auzit-o acum ceva timp prin Petroşani: pe drumul ce duce spre telescaunul de acces în Munţii Parâng au crescut de câţiva ani vile şi vilişoare, multe din ele fără vreo fărâmă de ergonomie sau fără vreo pretenţie de arhitectură. Una din ele, a unui (fost? actual?) stăpân din zonă a fost construită la propriu pe ideea Mai mare decât a vecinului – la propriu însemnând că proiectantul proiectului a primit această unică şi inflexibilă indicaţie.
În acelaşi sens, mă minunez încă de clădirile unor universităţi / facultăţi din ţară, în special de Clădirea (da, cu C mare) Facultăţii de Ştiinţe Economice din Cluj. Monstru de beton, cu 6 etaje, subsol şi o intrare grandioasă, cu gresie alunecoasă înăuntru şi nişte plăci similare gresiei pe suprafaţa exterioară (din care unele au început să cadă deja după vreo doi ani de când clădirea a fost terminată), cu nişte curţi interioare strâmte cu vagi urme de vegetaţie între zidurile înalte, cu holuri întortocheate, camere prea expuse la soare şi totul, totul tăiat în unghi drept, geometric, curat şi total impresonal.
Ce mi s-a părut şi mai amuzant venind la Cluj pentru a mă înscrie la studii doctorale, a fost că la prima vizită am fost plimbat prin Clădire pentru a vedea minunea. O cunoşteam deja (aveam o prietenă studentă acolo) dar protestele mele bălmăjite n-au fost probabil auzite aşa că am fost plimbat cu liftul electronic, am vizitat cafeteria de la subsol şi m-am lăsat vizibil impresionat de spaţiile de curs şi seminarii, de dotările din laboratoare, de forţa emanată prin clădire de Facultatea care mi se prezenta.
Nu oamenii sunt importanţi în ecuaţia asta, nu realizările lor, modul lor de a lucra sau umanitatea lor – deschiderea lor spre nou şi spre alţi oameni, nu atmosfera sau relaţiile umane contează ci Clădirea – singura care dovedeşte, fără drept de apel, succesul în lumea nouă!
marți, iunie 30, 2009
Elena Băsescu, marijuana şi politica
Acest post a fost început pe data de 9 iunie. Iniţial am intenţionat să renunţ la postare, atât din lipsă de timp dar şi pentru că subiectul a fost destul de rapid plasat în fundalul atenţiei publice. Un articol de azi din Capitalul m-a făcut să reiau postarea şi să o completez cu câteva notaţii...
---
Elena Băsescu nu s-ar încadra în mod normal între subiectele pe care le-aş considera suficient de interesante: vedetă de tabloid, capitalizează pe look şi pe funcţia lu' tata ca să intre în politică şi nu oricum ci direct pe funcţie - crescând într-o lună ca alţii în ani buni de activat pe la partide.
Că boborul român - care este - nu e chiar în toate minţile s-a mai văzut (doar şi Vadim a ajuns în turul doi acu câteva alegeri) aşa că am acceptat ideea că vom avea o piţipoancă în Parlamentul European (nici nu cred că va fi singura şi nici nu cred că va fi cea mai rea de pe acolo - vezi again Vadim & Becali).
Deunăzi însă, fetiţa noastră a scos porumbelul pe gură, declarând că n-ar fi chiar împotriva legalizării drogurilor uşoare - i.e. Marijuana, Canabis, Iarbă, Ganja sau cum o mai fi planta alintată pe net. Şocantă declaraţie având în vedere poziţia publicului românesc (a electoratului deci) este destul de pregnant împotriva unui asemenea fenomen pentru motive care ţin cel mai degrabă de imaginea substanţei - de ideea de drog şi de ideea de ilegal (de ce e ilegal? pentru că e rău... de ce e rău? pentru că e ilegal!) şi mai puţin de studii concrete care să ateste periculozitatea.
După mai puţin de o zi însă, certată probabil de prietenii mai dotaţi politic şi ca să scape de rechinii care deja săreau s-o muşte de dos (vezi cazul Crin Antonescu), pisi o întoarce proverbial şi declară drugs are bad!... mmmkay?!
Şi uite aşa România pierde (încă) o şansă de a susţine o dezbatere serioasă şi coerentă asupra unui subiect important şi de care oricum nu putem scăpa la nesfârşit.
Mă surprinde (neplăcut) cum tot timpul ne plasăm intenţionat la coada oricărui pluton. Că vorbim de alegeri uninominale, că vorbim de trecerea spre Open Source, de drepturile homosexualilor, de prostituţie şi iată - de droguri, România se ancorează în status-quo, e reticentă la schimbări, până şi intenţia de a aduce asemenea subiecte în prim plan e sancţionată.
Aritcolul menţionat mai sus pare însă a fi desprins din altă lume, scris de cineva imun la realităţile româneşti: este una din cele mai pertinente analize ale fenomenului, trecând în revistă majoritatea temelor importante din care voi sublinia câteva:
- droguri sunt toate substanţele legale sau ilegale care pot fi (în anumite condiţii de utilizare) nocive pentru om şi care pot crea dependenţă fizică sau psihică: alcool, cafea, canabis, cocaină, ecstasy, heroină, LSD, tutun şi mare parte din pastilele luate când eşti bolnav;
- dintre toate drogurile, canabisul este considerat până acum cel mai puţin dăunător de majoritatea studiilor realizate (uite un grafic, alt grafic, un articol...)
- ce ziceam mai sus nu înseamnă că ar trebui toate făcute ilegale în primul rând pentru că excesul este cel care dăunează, nu consumul ocazional; cine nu e de acord nu trebuie să consume, dar adulţii în cunoştinţă de cauză pot alege ce / câte droguri (vezi primul punct) să consume;
- statul nu e tata şi mama cetăţenilor, să le dea peste cap când nu-s cuminţi. Oamenii trebuie să fie liberi să facă orice nu dăunează celorlaţi;
- drogurile uşoare nu duc la acte de violenţă - alcoolul este în acest sens considerat mult mai periculos;
- "războiul" împotriva drogurilor în lume (SUA, Mexic...) nu a dat rezultate, consumul fiind în creştere în ciuda resurselor financiare importante utilizate;
- legalizarea drogurilor uşoare (poate) aduce venituri importante din taxe, bani ce pot fi folosiţi pentru informarea cetăţenilor, nu pentru hăituirea lor...
joi, iunie 18, 2009
Religion is ignorance. Ignorance is bliss 2
Aş vrea să dezvolt într-o nouă postare un comment la articolul anterior:
"Sunt mult mai multe dovezile de autenticitate in Biblie, decât cele ale oricărei istorii (seculare) profane.
...era o afirmaţie de'a lu' Newton, făcută prin anii 17oo..Biblia fiind cartea lui de căpătâi..
Problema ta dacă nu crezi că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu..oricum fiecare crede ce vrea..omul e liber să aleagă!
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Cuvantul-Dumnezeu.html
http://www.gotquestions.org/Romana/Exista-Dumnezeu.html
PS: Apropo de titlul articolului...Ignorant people are usually endowed with a gleam of bliss;))
---
Să continuăm:
Da, Newtown şi alţi oameni de ştiinţă / filozofi ai perioadei au fost oameni religioşi, ştiu. Au existat şi oameni de ştiinţă / filozofi antisemtitişti, rasişti, xenofobi...
De exemplu unul din umaniştii cei mai apreciaţi din timpul lui Henry al VIII-lea - Thomas More, sanctificat de Papa(!), este responsabil cu torturarea şi arderea pe rug a mai multor persoane care culmea erau creştini (dar nu recunoşteau autoritatea papală - erau protestanţii de azi din Anglia).
Totul se făcea în numele Bibliei PENTRU CĂ acesta era cuvântul lui Dumnezeu (şi aşa era interpretat la momentul respectiv).
Eu nu pot să cred că lucrurile sunt aşa de simple (Dumnezeu vorbeşte cu Popescu care transcrie cuvântul lui şi gata); în plus Biblia e scrisă în metafore, pilde şi din "auzite" ceea ce îi scade şi mai mult validitatea. Repet - ca o colecţie de idei morale asociate perioadei, este o lucrare remarcabilă, dar cred că 1. nu e de provenienţă divină şi 2. e depăşită (sunt concepte pe care azi le vedem altfel faţă de acum 2000 de ani).
Mai departe zici că fiecare e liber să creadă ce vrea. Eh... aici e hiba: fiind născut şi crescut într-o anumită perioadă, într-o anumită zonă din Planeta asta diversă, am o anumită moştenire genetică şi - mai mult sunt influenţat / condiţionat de mediul şi educaţia pe care le primesc (bazele personalităţii umane, curs de pshiologie pentru începători ;))
Ce vreau să zic este că tu - care consideri Biblia de factură divină şi care susţii că ar conţine Adevăr 100% - în alt context - să zicem dacă te năşteai în India, sau dacă te năşteai în Israel ai fi susţinut la fel de tare că adevărul e în alte cărţi / pergamente - şi ele considerate acolo a avea adevărul.
Mai departe, nu văd cum linkul pe care mi l-ai dat tu ar avea vreo valoare din moment ce e scris pe un site religios, adică de cei care publică Biblia, o provăduiesc, au de câştigat din recunoaşterea ei ca având sursă divină.
Cel mai amuzant mi se pare că în textul respectiv, unul din principalele dovezi e faptul că aşa scrie chiar în Biblie. Nu serios? Adică dacă eu public o carte "Calea sigură spre avere" - dovedesc asta scriind în carte "Această carte îţi arată calea sigură spre avere".
Alt motiv de acolo - Unitatea Bibliei - poate fi dată de curentul filozofic pe care şi l-au însuşit cei care au scris-o. La fel cum toţi romanticii scriu într-un anumit stil şi poţi face un volum cu scrieri romantice care ... vor fi unitare. La fel pictorii impresionişti pictau într-un anumit fel şi poţi avea un album "Impresionismul" fără să pretinzi că Duhul Sfânt picta de fapt prin fiecare!
Mai departe... Argumentul istoric nu ţine, pentru că nu există - cel puţin din câte ştiu eu - un consens în lumea istoricilor şi arheologilor că într-adevăr lucrurile s-au petrecut aşa. Ba mai mult, contradicţia principală ştiinţă religie este istorică: religia spune că lumea are 6000 de ani pe când istoricii, arheologii şi biologii spun că are măcar vreo două milioane.
Următorul argument - Integritatea autorilor săi umani este, scuză-mi expresia bullshit pentru că nu există certitudinea referitoare la cine a scris ce. Argumentul e bazat pe faptul că ei îl cunoşteau pe Isus, au petrecut timp cu el, l-au văzut după ce a înviat - afirmaţie care nu e deloc dovedibilă din punct de vedere istoric. Ba chiar, dacă priveşti din punct de vedere istoric, Biblia şi principiile de bază ale creştinismului au fost negociate la consiliul de la Nicea (anumite scrieri nu au intrat în ceea ce numim astăzi Biblie), ba chiar unele au fost arse: asta din nou poate explica unitatea scrierii...
Şi că tot vorbim de filozofi şi oameni de ştiinţă, uite ce zice nenea ăsta (filozof, laureat al premiului Nobel pentru literatură):
Religion is based, I think, primarily and mainly upon fear. It is partly the terror of the unknown and partly, as I have said, the wish to feel that you have a kind of elder brother who will stand by you in all your troubles and disputes. Fear is the basis of the whole thing -- fear of the mysterious, fear of defeat, fear of death. Fear is the parent of cruelty, and therefore it is no wonder if cruelty and religion have gone hand-in-hand. It is because fear is at the basis of those two things.
(sursa - e un articol lung dar bine scris)
In the end I do agree with one thing... Ignorance is bliss - but it is a kind of naive innocence; an innocence that only people who do not live their lives - but are on standby, letting others decide for them (thus they cannot be held accountable for anything), destroying the very purpose of existance as intended by God (if in fact there is such an entity): fulfilling human potential!
miercuri, iunie 17, 2009
Religion is ignorance. Ignorance is bliss
"Civilization will not attain perfection until the last stone from the last church falls on the last priest." (Émile Zola)
Personal nu cred în ideea utopică a unei societăţi perfecte ci mai degrabă că imperfecţiunile societăţii îi dau puls, şi sunt de cele mai multe ori sursele evoluţiei: în orice sistem - şi societatea este un sistem - există forţe antitetice; prin opunerea lor fiecare forţă se verifică pe ea însăşi, îşi verifică validitatea şi în urma luptei ceva în sistem se modifică; ulterior acestei forţe "învingătoare" i se va opune o altă forţă şi lupta o ia de la capăt.
Nu vreau să intru în detalii despre religie şi impactul nefast al religiei în societatea umană pe linia imperiul roman - cruciade - inchiziţie - genocid - terorism ş.a.m.d., dar vreau să aduc un argument ideii că religia sprijină, urmăreşte, promovează şi se bazează pe ignoranţa individului. Şi cum mai bine să argumentez o asemenea idee, decât prin conversaţia directă cu un fanatic religios. Iar dacă pun la socoteală faptul că interlocutorul (de fapt interlocutoarea mea) este de asemenea fană limbaj messenger, rezultatul e cât se poate de spectaculos!
UNU: Domnul ştie, eu nu contez, sunt mic (şi deci nu pot fi făcut responsabil)
(02:11:34 PM) c.ciprian: abia în momentul când provoci normele, când te mişti împotriva curentului te pui la încercare şi poţi să-ţi validezi sau invalidezi pricipiile
(02:12:35 PM) c.ciprian: altfel tu de foloseşti de ideea asta (că ai principii) ca să te ascunzi doar. să nu iei decizii proprii (care pot fi greşite uneori, evident), să nu fii vulnerabilă...
[...]
(02:14:40 PM) xxxxxxxxxxxxx: nu draga religia nu mi-au facut-o ai mei...defapt eu ink nici nu sunt botezata insa o voi fc pt k imi dores sa fiu eu acolo si in fond si la urma urmei religia nu conteaza atata d mult insa ce crezi si cum esti in interior conteaza pt k Domnul nu s uita lafrumusetea ta exterioara ci la cea interioara daca e pan acolo...si ...eu ai mei da poate ca m-au ghidat in rima faza c ar trebui sa fc insa cu siguranta daca mie nu-mi placea sau ceva nu fc ce-mi spun ei
(02:14:58 PM) xxxxxxxxxxxxx: si chestia e ca in concluzie viata ti-o fc singur cu mana ra
(02:15:00 PM) xxxxxxxxxxxxx: ta
(02:15:12 PM) xxxxxxxxxxxxx: insa ai nevoie de Domnul k sa fi ghidat
(02:15:12 PM) xxxxxxxxxxxxx: si
(02:16:10 PM) xxxxxxxxxxxxx: daca nu dupa principii traiesti atuncea dupa ce traiesti???dupa c te ghidezi?? te crezi mai destept sau mai stiu eu cum fata de Domnul ink sa poti sa iti traiesti viata fara el???
DOI: e aşa pentru că e aşa. Nu cerceta, ia Adevărul de-a gata:
(02:28:06 PM) c.ciprian: păi eu te întreb ce te face pe tine aşa sigură că ai dreptate?
[...]
(02:28:59 PM) xxxxxxxxxxxxx: prin simplu fapt ca Domnul m-a schimbat si mi-a demonstrat ca ma iubeste si k e alaturi de mine
[...]
(02:30:00 PM) c.ciprian: ce înseamnă că e alături de tine? că eu nu înţeleg
(02:30:08 PM) c.ciprian: şi de unde ştii?
(02:31:14 PM) xxxxxxxxxxxxx: auzi prin simplul fapt ca u traesti si ai viata si ksa,masa sau k nu ai avut accident sau mai stiu eu c altceva ...esti iubit si el tea ferit de orice pret
TREI:Dumnezeu e mare (şi tare şi vezi tu după ce mori!):
(02:36:12 PM) xxxxxxxxxxxxx: el a fost din totdeauna si El te-a creeat pe u k altfel nu ecsistai p lumea asta si multe alte lucruri n-ar fi fost daca El n-ar fi creeat(animale,orase,lumea,plante,natura,etc)Asta mi-a plăcut în mod deosebit - că o să-i dau dreptate după ce mor. Sper să nu mă ajute să văd adevărul mai repede :))
(02:36:31 PM) c.ciprian: dar eu tot nu înţeleg de ce eşti tu aşa de sigură că e aşa
(02:36:38 PM) c.ciprian: că ai citit într-o carte?
(02:36:59 PM) c.ciprian: cum poţi să fii aşa de sigură de ceva, dacă toată sursa ta de informare e o carte?
(02:37:11 PM) xxxxxxxxxxxxx: Si findca atat de mult ne-a iubit ca a dat pe singurul Sau fiu sa moara pe cruce la Golgota pt paktele noastre-tale!!!
[...]
(02:51:45 PM) xxxxxxxxxxxxx: auzi si dupa moarte exista viata insa asta depinde de fiekre ce decizie va lua in viata sau pe ce cale doreste sa o urmeze!!!:)
(02:52:38 PM) c.ciprian: no lasă asta, că asta zici tu, eu nu cred că e aşa
(02:52:40 PM) xxxxxxxxxxxxx: si deci dupa moartea care o vei avea in pamant sa zic asa...vei mai avea una mult mai tragik daca nu il vei urma pe Domnul cu adevarat atata timp kt vei sta pe pamant!!!
(02:52:45 PM) c.ciprian: şi te mai întreb o dată
(02:52:52 PM) c.ciprian: de unde ştii
(02:53:00 PM) c.ciprian: şi de ce eşti aşa sigură că ai dreptate
(02:53:34 PM) xxxxxxxxxxxxx: pt kci Isus a murit pt mine si pt u!!!
(02:53:43 PM) xxxxxxxxxxxxx: si prin el ai primit viata
(02:53:55 PM) xxxxxxxxxxxxx: si doar cu ajutorul lui u traiesti
(02:53:58 PM) xxxxxxxxxxxxx: kci daca el vrea
(02:54:09 PM) xxxxxxxxxxxxx: poate sa-ti ia viata chiar in clipele astea
(02:54:14 PM) c.ciprian: de unde ştii
(02:54:15 PM) c.ciprian: şi de ce eşti aşa sigură că ai dreptate
(02:54:18 PM) xxxxxxxxxxxxx: pt k e un Domn atotputerbic
(02:54:30 PM) xxxxxxxxxxxxx: atotputernic si si dracii se infioarta de el!!!
[...]
(03:53:19 PM) xxxxxxxxxxxxx: si deageaba ai o "viata fericita"aici pe pamant knd dupa ce mori nu ajungi unde trebuie
(03:53:44 PM) c.ciprian: vezi tu... eu cred că raiul nu poate exista decât personalizat, aici, pe pământ
(03:53:51 PM) c.ciprian: and i'm living it!
(03:54:12 PM) xxxxxxxxxxxxx: ti-am spus si iti mai spun mai exista viata si dupa moarte..!!!asa ca gandestete sa sa fc lucruri bune pt a avea si o viata fericita si dupa moarte!!!
(03:54:43 PM) xxxxxxxxxxxxx: asta crezi u insa ai sa vezi dupa c mori si atunci ai sa-mi dai probabil dreptate
So... o recapitulare?
Dumnezeu te iubeşte dar vezi tu dacă nu eşti cuminte; nu există evoluţie dar există viaţă (eternă) după moarte pe care o s-o petreci într-o grotă cu flăcări şi chinuri groaznice (că deh, Domnul te iubeşte dar se enervează şi el ca tot omu' - pardon zeu'); ştim toate astea pentru că "aşa e", pentru că scrie în Biblie şi "pt kci Isus a murit pt mine si pt u!!!" - care presupun că înseamnă - pentru căci (?) Isus a murit pentru mine şi pentru tine - fut-ui limbajul de secol biblic!
Want more? Click here.
sâmbătă, iunie 13, 2009
La resistance!
Am auzit recent una din puţinele idei din categoria "pe vremea mea" care mi s-au părut interesante (şi bine formulate): pe scurt, cineva îşi aducea aminte ceva ce-i plăcea foarte mult "pe vremuri" - faptul că studenţii erau boemi şi nu auveau nici un interes pentru comercial, pentru material. Azi, remarca el, valorile fundamentale sunt banii şi faima, comercialul (de cele mai multe ori ieftin şi kitsch).
Eu ştiu totuşi că sunt încă destul de multe nuclee de protest la tot ce înseamnă manelizarea societăţii româneşti, la îndobitocirea prin TV şi media de consum, prin prost gust şi ipocrizie. Un asemenea nucleu e clar în Alba Iulia, concetrat în zona istorică, din întâmplare aproape de universitate - ca să fac legătură cu ce scriam mai sus (dar în mod ciudat evitat de studenţi). Una din ideeile apărute în mediul ăsta - cu ceva timp înainte să ajung eu în Alba - a fost RYMA: o asociaţie care să promoveze arta urbanăşi anti-comercialul, un fel de mişcare de rezistenţă împotriva tarelor societăţii capitalist-barbare de pe la noi.
Sau eu aşa văd lucrurile.
Proiectul în sine a presupus luptă - nu e simplu să fi voluntar, nu e simplu să faci sau să sprijini arta şi sprijinul financiar (deh, e criză) se lasă greu găsit. Dar e un proiect funcţional care deja acumulează ceva experienţă (vezi site-ul playformay) şi începe să meargă copăcel...
Aşa că tune in, şi daţi volumul la maxim!
miercuri, iunie 03, 2009
Despre proteste, pareri si software
Acum câteva zile vorbeam aici de importanţa protestului în societate - sunt tot mai convins că locul unde se poate schimba ceva e aici - în manifestarea socială îndărătnică şi nu în funcţii politice sau de altă natură. La concluzia asta am ajuns după ce am trecut practic prin axa rezistenţă - implicare fără efecte notabile.
Dacă iau de exemplu relaţia cu învăţământul românesc, prima fază a fost de rezistenţă, de protest mocnit, silenţios (interiorizat): în ultimii doi ani de studiu am început să nu mai frecventez cursurile ţinute la nivel slab, nu m-am implicat mai mult decât era necesar în activităţile şcolare sau extraşcolare iar la cursul festiv am refuzat să port roba (căreia nu-i vedem sensul în contextul românesc) şi am ţinut în unele poze diploma primită invers - cu capul în jos (pueril, ştiu!). A doua fază a fost, după ce am testat diverse activităţi şi am decis că învăţământul mi se potriveşte totuşi, să încerc să mă implic - să intru în interior, să schimb ceva din interior - momentan haosul e atât de mare, sistemul atât de complicat şi oamenii din el atât de imobili încât cel puţin ideea iniţială pare la fel de puerilă ca prima fază.
Zona politică e la fel: poţi protesta prin a nu participa la vot, sau prin a te ţine departe de orice evenimente politice, poţi încerca să intri în politică (şi au fost momente când am fost tentat să fac asta) să lupţi cot-la-cot cu mafia deja bine instalată, cu mari şanse de a nu mişca nici un centimetru!
Dar şi politicul şi orice fel de sistem poate fi transformat dacă oamenii din sistem - sau oamenii care sunt afectaţi de sistem se coagulează (mi se pare cel mai potrivit concept) în jurul unui concept / a unei idei şi insistă să se efectueze schimbarea. Aş vrea eu să vad politicianul care refuză o masă de zece mii de oameni - sau hai 50.000! (şi mă refer într-un context democratic sau cvasi-democratic, nu într-un context gen Tiananmen) sau rectorul care refuză toţi studenţii ieşiţi în faţa geamului lui.
Aici însă apare o problemă - care-mi permit să spun e cam românească: dacă cu greu se reuşeşte să se strângă un grup (adică oamenii să treacă peste blazare şi indolenţă), în orice grup - mai ales în grupurile mari - fiecare o ţine pe-a lui; românii adevăraţi se pricep la toate, de la fotbal la politică, de la artă la software; nimeni nu e recunoscut ca lider într-un anumit domeniu şi nimeni nu vrea să urmeze - toţi vor să conducă (unii pentru ego, alţii datorită privilegiilor şi banilor pe care funcţiile de conducere le presupun). Îmi imaginez o palmă deschisă cu degetele răsfirate - aşa arată un grup românesc - fiecare trage într-o altă direcţie, eforturile anulându-se reciproc!
Ca să ajung şi la software şi să încerc să explic legătura din titlu, există un exemplu concret apropo de cele spuse mai sus: Guvernul României urmează a plăti 100 Milioane Euro pentru a reînoi contractul de licenţiere a unor produse software Microsoft ce urmează a fi folosite în administraţia publică (agenţii, ministere etc). De ce e ăsta un lucru rău?
- Trecerea de la MsOffice la Open Office este poate cel mai simplu de făcut (şi de acceptat); asta ar reduce foarte mult cheltuielile cu licenţele acum precum şi pe termen lung (versiunile noi sunt şi ele gratuite)
- Cică suntem în criză, n-avem bani, ne împrumutăm de la FMI, dar dăm 100 de milioane fără o analiză prealabilă
- Contractele sunt cel puţin "dubioase" fiind făcute prin intermediari - Fujitsu Siemens Computers si nu direct cu Microsoft, iar preţul foarte mare
- Tendinţa în alte ţări este de a se trece spre Software Open Source pentru a scădea costurile şi dependenţa de o anumită firmă: 9 oraşe din Germania trec toată infrastructura pe Software Open Source, Jandarmeria din Franţa este în mijlocul unui proces amplu de înlocuire a staţiilor Windows cu Linux după ce s-a trecut de la Ms Office la Open Office (pe 90.000 de PC-uri), Rusia pregăteşte modificări în învăţământ pentru a se preda doar Open Source Software
Linkuri pe tema asta:
http://razvansandu.zando.ro/2009/05/afacerea-cu-licente-software.html
http://economie.hotnews.ro/stiri-it-5655322-ministerul-comunicatiilor-plati-100-milioane-euro-pentru-licente-microsoft.htm
http://www.mediafax.ro/economic/ministerul-comunicatiilor-mandatat-sa-achite-100-milioane-euro-pentru-licente-microsoft.html?1686;4267189
Şi unul extrem de interesant: site-ul unui senator prezintă problema şi cere părerea oamenilor; deocamdată doar câteva commenturi - până la 10.000 şi ieşit în stradă mai este...
http://www.urbaniulian.ro/2009/06/02/open-source-idee-de-reducere-a-cheltuielilor-bugetare-sustineti-o-asemenea-eventuala-propunere-legislativa/
miercuri, mai 27, 2009
Despre competitie
Pe vremea când, la Timişoara fiind, plănuiam afaceri de milioane de euro (deh, am avut şi eu o fază din asta în care purtam mai des costum şi vorbeam toată ziua despre gannt, training, leadership) am citit (sau am auzit) - nu mai ştiu exact sursa - o poveste care mi-a rămas întipărită în minte, apropo de eficienţă ("the capitalist way"): Jack Welch - CEO al General Electric (numit "Managerului Secolului" de revista Fortune în 1999) obişnuia să concedieze în fiecare an 10% din angajaţii din conducere (pe cei cu cele mai slabe performanţe). Povestea e mai complexă de fapt, dar rezultatele sunt impresionante: GE şi-a crescut vânzările datorită lui de la 14 miliarde de dolari / an (sfârşitul anilor '80) la 410 miliarde /an (2004).
Revenind pe meleaguri natale, unde se vorbeşte de vreo 20 de ani de "creşterea calităţii", "atragerea investiţiilor", unde toată lumea face planuri strategice, implementează politici şi metodologii, povestea rămâne mai mult la vorbe, căci competiţia încă nu este un factor care să conteze în deciziile importante. Nu vreau să insist acum pe licitaţii trucate, pe mită şi relaţii (stabilirea afacerii pe baza acestora subminează concurenţa şi scade calitatea şi eficienţa mediului economic) pentru că nu mă pricep. În universităţile româneşti însă, mi s-a părut ciudat încă din start conceptul, tot mai des întâlnit, de "a păstra inteligenţa": să atragem absolvenţii buni (la noi) în Universitate; eu aş fi fost unul din beneficiarii acestei politici dar cum la Universitatea de Vest din Timişoara pe domeniul meu nu era posibilitatea angajării unei persoane noi a trebuit să-mi caut în altă parte: procesul a fost benefic atât pentru mine (m-am testat într-un alt mediu, într-un mediu în care eram necunoscut) cât - zic eu - şi pentru cei de aici (care au primit un nou mod de gândire, un stil nou de lucru).
"Overspecialize and you breed in weakness" - adică dacă toţi sunt formaţi în acelaşi mod, nu poate exista evoluţie. În plus, se limitează concurenţa reală - ceea ce e din nou un impediment în calea dezvoltării. În Statele Unite (deja mă enervează comparaţia!), nu ai voie să predai în Universitatea în care ai absolvit cursurile timp de 2 ani!
Şi o ultimă "găselniţă" a planului de dezvoltare tipic românesc este un indicator ARACIS (agenţia care se ocupă de reglementarea învăţământului superior) - care precizează că promovabilitatea unei specializări trebuie să fie peste 40% - adică buni, răi, nu contează... să treacă cât mai mulţi (să fie procesaţi de sistem). Pot înţelege că nu are sens o specializare unde nu promovează nimeni, dar dacă tot impui o limită minimă aş opta şi pentru o limită maximă - cred că motivul e evident. Dar pentru asta presupun că cineva trebuie să-şi asume implementarea reală a politicilor şi nu doar trecerea lor elegantă pe hârtie.
duminică, mai 24, 2009
Protest!
Poate cel mai trist eveniment din România ultimei perioade a fost dispariţia societăţii civile: după o istorie presărată cu răscoale, cu oameni traşi pe roată, marcată de o revoluţie sângeroasă în care pe lângă interesele şi manipulările ce nu mai pot fi contestateau existat totuşi oameni care au luptat pentru idealuri, oameni care au fost arestaţi, bătuţi sau chiar omorâţi - după toate astea, poporul român e într-o stare de letargie, cumpărat cu mici şi bere de aleşii neamului, sau căutând fericirea la spălat de vase şi cules de căpşuni pe dincolo.
Cum fiecare epocă are războiul ei, epoca în care trăim are poate cel mai pervers tip de război: un război mental, un război de capacitate psihică şi emoţională: câştigă cei mai abili, mai stăpâni pe ei, mai informaţi - să protestezi până la urmă nu e simplu: trebuie să te organizezi, trebuie să cunoşti legislaţia (să nu plăteşti amenzi aiurea, sau chiar să stai după gratii că n-ai avut o foaie), trebuie să-ţi rişti imaginea publică, să reuşeşti să atragi opinia publică de partea ta - pentru că scopul principal acolo trebuie să se regăsească: în a mişca ceva în sistem. Trebuie scuturat viguros sistemul, zic eu, cel puţin eu unul m-am săturat de el: m-am săturat de oameni care ştiu totul mai bine (se pricep la orice), de membri în comiţii şi comitete care fac de toate şi nimic, de forme fără fond, de incultură şi de "merge şi-aşa", de manele şi manelişti, de diletanţi cu multe diplome, de pile, cunoştiinţe şi relaţii, de făcut orice pentru voturi, de fenomene de masă care distrug individualitatea umană, de educaţia fără logică, de bani daţi la nunţi şi botezuri, de pensionari arţăgoşi, de preoţi radicali, de prostie şi intoleranţă!
Şi ce? Şi unde? Şi mai ales... cu cine?
Acum ceva timp (nu mai ştiu exaact când a fost), preşedintele Băsescu urma să fie suspendat din funcţie de Parlament - o instituţie românească în care (în mare parte) interesul propriu primează interesului public. Deşi Băsescu e departe de a fi un model pentru mine, am participat la Cluj la manifestaţia de susţinere... eu, vreo 50 de membri de partid şi încă vreo 10 gură-cască. În alt episod m-am bucurat să văd la Bucureşti flash-mob-uri sau protestul anti-Iliescu realizat de Noii Golani.
Efectul a fost redus, dar e un început. Putere există, trebuie doar coagulată. Trebuie doar promovate cauzele: pe bloguri, pe twitter (ca încercarea moldoveană), pe mail, prin toate mijloacele posibile. Bloggerii români momentan sunt preocupaţi fie să scoată un ban, fie să abereze despre orice le trece prin cap fără vreun point anume - ştiu, că doar şi eu fac asta! Poate totuşi ne revenim; poate începem noi şi strângem pe alţii şi pe alţii şi pe alţii; poate totuşi lupta nu e pierdută şi nu e (încă) emigrarea singura soluţie...
marți, martie 24, 2009
Cum vom deveni idioţi
Un foarte interesant articol în cotidianul de astazi, despre noile găselniţe ale posturilor TV, ce reuşesc (când părea imposibil) să mai scadă puţin nivelul emisiunilor şi aşteptările maselor.
Citez:
" se ia o felie subţire de realitate, se unge creierul cu ea cel mult trei minute, timp în care un singur gând e lăsat să treacă prin cap. Şi trendul e, indiscutabil, scăderea timpului de expunere a creierului la videoconţinut, fiindcă, să nu uităm, timpul înseamnă bani. Cu cât videopilulele sunt mai mici şi mai dulci, cu atât copiii răsfăţaţi ai videonetului le vor înghiţi mai uşor şi vor cere, imperativ, mai multe. În maximum un deceniu, puţini vor mai avea răbdare trei minute, cât să citească o carte. Aleluia, vizionari! Urmează nimicul cel mai imens din câte aţi văzut în vecii vecilor!"
Articolul complet - aici.
miercuri, martie 18, 2009
The language of the new generation.
Deşi există prin învăţământul românesc subiecte gen "comunicare pe internet" - până şi eu predau unul care tangenţial se ocupă de aşa ceva, impactul internetului asupra comunicării este, la nivelul societăţii româneşti dacă nu ignorat complet cel puţin minimalizat.
Ca formă de comunicare, internetul a pus accent pe o singură proprietate a comunicării - rapiditate. Nu mai trebuie să aştepţi 5 zile să ajungă scrisoarea la destinaţie, scrisoarea electronică sau aplicaţiile de Instant Messaging (IM) - în România de fapt vorbim de Yahoo! Messenger - transmit aproape instantaneu orice informaţie. De aici a început să scadă dimensiunea mesajelor - dacă în scrisorile trimise iubitelor, Don Juan le scria pagini întregi de istorisiri şi declaraţii, în spaţiul cibernetic nu mai există moment de respiro între mesaje, nu mai există evenimente de povestit.
Pe de altă parte comunicarea instant scade şi calitatea - nu mai există inspiraţie (pentru că se comunică prea mult, prea repede) sau loc pentru înflorituri - mesajul e direct, concis, de cele mai multe ori cu multe prescurtări, iar locul exprimărilor metaforice este luat de mici simboluri cu limba scoasă.
Messengerul şi comunicarea prin messenger sunt în sine fenomene pe cât de fascinante, pe atât de periculoase. Venind pe filieră americană (LOL=lots of laughs, PLS=please, TY=thank you, U=you, BRB=be right back) abrevierile cibernetice sunt la noi rupte de context iar tendinţa, aparent de simplificare ia proporţii groteşti.
Din start pot zice că puţine cuvinte (sau de fapt expresii) de tip messenger slang mi se par a face sens, chiar privite prin perspectiva generaţiei E: brb spre exemplu, utilizat atunci când chiar te grăbeşti, când intervine ceva foarte urgent dar care estimezi că n-o să te rupă de conversaţie prea mult are un sens logic evident - nu am timp să explic ce şi cum, dar ies puţin din conversaţie şi mă întorc imediat.
Mai interesante mi se par totuşi restul cuvintelor şi expresiilor (uneori litere) pe care aş putea să încerc să le introduc în câteva categorii:
- categoria ce tare eşti dacă scrii ca şi cum ţi-ar fi lene să apeşi tastele: k=ca sau că, inclusiv în terminaţia unor cuvinte (ex: muzik, dak, k tine), nush în loc de nu ştiu
- categoria ce tare eşti dacă scrii cu prescurtări din engleză care nu se potrivesc: preferatul meu din această categorie este U care în engleză e prescurarea fonetică a lui YOU. În română însă tu şi u nu au vreo legătură evidentă; mai interesant este, când de fapt tu din propoziţie trebuie acordat în gen, număr şi / sau caz - de exemplu: m-am gândit la u toată ziua!
- categoria scrable: categoria asta e interesantă în primul rând pentru că neagă principiul de bază al comunicării pe internet (ăla cu viteza). Aici literele din cuvinte sunt înlocuite ca la scrable. De fapt sunt înlocuite la nivel fonetic, fie după fonetica limbii engleze (sic!) cum e cazul sooper, te poop şi alte cuvinte cu u, fie după fonetica românească, cum e cazul mno sau noh pentru no şi, surprinzător, folosirea j în loc de gi (gajică în loc de gagică).
- categoria moarte diacriticelor: evident, fanul de messenger nu are timp şi chef (vezi prima categorie) să le folosească aşa că fie sunt omise - ceea ce hai să zicem că e parţial acceptabil într-o comunicare de acest gen, fie le compune în metoda clasică (ş = sh, ţ=tz).
P.S. De ortografie nu mai zic nimic, că mă ia cu ameţeli!
vineri, februarie 06, 2009
Educatia IT in Romania
Educatia IT în România - mă refer la chestiunile de bază, pentru toată lumea, în afara faptului că este (în mod evident) deficitară, mai are o problemă - oarecum amuzantă dacă o privim prin perspectiva tradiţională a lui "a face haz de necaz".
Problema, care e ignorată de (aproape) toată lumea de la profesori de şcoală la ministrul educaţiei contă în esenţă în faptul că învăţarea se face nu la nivel de concept (cum ar fi normal) ci la nivel de program (aplicaţie). Astfel se ajunge în situaţii în care internetul este confundat cu browserul de internet şi diverse aplicaţii sunt confundate cu conceptul din spatele lor: nu există procesoare de text, există Word; nu există aplicaţii de calcul tabelar, există Excel şi aşa mai departe. Ba chiar, într-o perioadă am auzit chiar confuzia între procesorul de texte MsWord şi numele Microsoft (o persoană îmi spunea să intru pe Microsoft - probabil pentru că numele iconului de pe desktop era Microsoft Word).
Faptul că în spatele tuturor acestor aplicaţii care au luat locul conceptelor informatice stă o singură companie, nu poate fi de asemenea un lucru bun. Este evident că aplicaţiile Microsoft au calităţi (de exemplu sunt uşor de utilizat) dar nu cred ca cineva poate să dovedească că sunt şi cele mai bune (o chestiune de altfel relativă). Însă cum este evident că scopul oricărei companii este să producă profit, politica de marketing a Microsoft este impresionantă şi ar trebui trecută în cărţile de specialitate: am ajuns în situaţia de a ne învăţa copiii aplicaţii Microsoft (pe care de obicei le plătim din banii noştri - pentru că Ministerul Educaţiei primeşte foarte puţine gratis), pentru ca aceştia când vor creşte să utilizeze tot aplicaţii Microsoft plătite din banii lor (sau ai firmei la care lucrează) - formând un ciclu infinit din care cel mai mult câştigă ... Microsoft, evident. (Si nu vreau să intru în dezbateri despre piraterie, pentru că fenomenul este în scădere şi va scădea foarte mult în generaţiile următoare).
Scriu acest articol în parte pentru că tot timpul m-a interesat problema predării aplicaţiilor în loc de concepte, pentru că nu pot să consider un monopol un lucru pozitiv, pentru că sunt utilizator Linux şi mai ales Open Office (în loc de Microsoft Office - nu înţeleg de ce nu se utilizează în şcoli, că doar e gratis) şi pentru că am descoperit - această scrisoare adresată de un contribuabil deputatului pe care l-a ales! Citiţi dacă aveţi timp, e o lectură interesantă!
sâmbătă, ianuarie 31, 2009
Lucrurile bune si moartea lor
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la lumea în care trăim pot găsi uneori - mai rar ce-i drept - şi câteva lucruri bune (da, chiar şi în România), care mă fac să privesc optimist viitorul. Aş pune în oala asta de "lucruri" diverse chestii: proiecte de restaurare a monumentelor istorice făcute cum trebuie, festivaluri de muzică reuşite (vezi BestFest), oameni din jurul meu care gândesc, simt şi aduc o influenţă pozitivă asupra mediului, filme bune, proiecte culturale de tot felul, cărţi, bloguri, radio-uri necomerciale, site-uri - unele cu efect mai larg, altele cu efect mai restrâns.
Despre Radio Alternativ România am aflat la barul Pas din Alba Iulia (un alt lucru bun din lumea românească) şi am înţeles din start valoarea unui asemenea proiect pentru România. La momentul respectiv ascultam în proporţie mare radio online, necomercial (adică fără reclame şi fără nevoia de a răspunde în faţa unor interese comerciale) de la SomaFM la Lounge-Radio, dar din ziua aia, tot mai mult în playerul meu s-a auzit "Dacă îţi place ce auzi, înseamnă că eşti Alternativ!".
Pe scurt, postul contribuia decisiv în educaţia culturală prin muzică bună (am mai vorbit despre asta aici şi aici), prin emisiuni excelente despre muzică şi sprijinirea unor proiecte culturale sub umbrela Asociatiei Alternativ.
Dar cum toate lucrurile bune au un sfârşit, "Incepand din 1 februarie 2009, Radio Alternativ va trece exclusiv in sistem podcast, urmand sa inchida emisia in program live streaming."
Sistemul podcast înseamnă publicarea pe site a unor mici fragmente audio, cu interviuri, informaţii despre proiecte culturale ş.a.m.d, şi teoretic ar însemna că Radio Alternativ nu a murit. Dar practic, lipsa streaming-ului înseamnă, pentru un post de radio, că e - dacă nu mort - într-o comă profundă.
Motivele sunt simple: lipsa finaţării (de ce oare nu e sprijinit la nivel naţional un asemenea proiect), noile reguli ale ORDA (organismul care reglementează drepturile de autor) care nu disting între posturi comerciale (afaceri) şi posturi non-comerciale (proiecte culturale) şi în general lipsa de sprijin din partea autorităţilor în special şi a societăţii în general.
Felicitări deci societăţii româneşti, concetăţenilor mei pentru această realizare: sprijiniţi vă rog ca şi până acum OTV-ul, PRO TV-ul, CANCANuri şi Antene, spectacole greţoase şi artiste de duzină care ne arată ţâţe de plastic! Ascultaţi în continuare mii de reclame idioate, farse ieftine şi muzică făcută pe bandă rulantă. Trăiţi în continuare fericiţi în ignoranţă, omorâţi tot ce e bun din faşă şi nu uitaţi: Ultimul trebuie să stingă lumina!
joi, decembrie 04, 2008
duminică, noiembrie 09, 2008
Patriotism
Pentru că mi-am făcut un obicei din a pune o imagine (zic eu) reprezentativă (sau simbolică) la fiecare postare, am căutat ceva legat de subiectul patriotismului, în bunul nostru prieten Google. Răspunsurile, în cazul primei căutări (patriotism) au fost doar postere motivationale si steaguri americane.
Am încercat căutare în site-uri românesti, sau chiar sintagma "patriotism românesc", dar tot ce am găsit au fost referinte la politicieni în cadrul unor articole (de obicei) critice, sau postări pe bloguri (inclusiv mi-am găsit un articol de anul trecut de la 1 decembrie).
Cum nu-mi pot trăda profesia si domeniul (info), m-am gândit imediat la fraza "Daca nu te gaseste Google, practic, nu existi" - frază care n-am zis-o (doar) eu si nici măcar n-am zis-o eu primul (vezi aici si aici ca să dau măcar două surse).
Va să zică, patriotismul românesc este minunat, dar lipseste cu desăvârsire! Si nu mă refer aici la cazuri particulare - eu de exemplu mă consider patriot si mai am câteva exemple similare (de si unii au si tendinte ultra-nationaliste). La fel nu mă pot referi la discursul politic - care face din România un subiect pur demagogic si populist.
Mă refer la acel sentiment general (sau generalizat) în care indivizii dintr-un anumit spatiu au o raportare comună la spatiul respectiv, se identifică unii cu altii si împărtăsesc o serie de valori comune. Mă refer la a fi mândru de a fi român (cum sună asta?) chiar aflat dincolo - si puterea de a recunoaste si de a lua apărarea patriei (cât de des folositi cuvântul ăsta?) în loc de a poza în victima unor sisteme sau conditii sociale defavorabile în fata vecinilor mai bogati... Mă refer la refuzul acceptării sintagmei "trăim în România si asta ne ocupă tot timpul" - frază care a devenit un fel de laitmotiv al tipologiei românesti moderne - o tipologie care consideră România un rău necesar, se autovictimizează (insuccesele sunt datorate mediului) si pune în lista valorilor emigrarea...
Ca derivare a celor de mai sus, la noi patriotismul nu e un subiect cool sau trendy. Imaginile cu americani bătosi arborând steagul ni se par false în timp ce noi abordăm o atitudine semi-indiferentă, predispusă la critică si ironie fată de o asemenea manifestare. Probabil există în subconstientul românesc o lehamite fată de asemenea exteriorizări, dobândite din cauza orelor de muncă patriotică si manifestatiilor de pe stadioane spre gloria conducătorului iubit si a Republicii Socialiste, iar cei care ar trebui să facă educatia patriotică reală sunt încă afectati si vor să pună în urma lor tot ce tine de perioada veche, neizbutind să treacă peste sechele. Iar în perspectiva tabloidizării si demagogiei asociate conceptului (de patriotism) prin liderii politici, cred că există un mecanism de sigurantă la nivelul individului - care nu se poate vedea asociat cu un asemenea fenomen.
Peste mai putin de o lună e 1 Decembrie. Sărbătorim 90 de ani de la Unire si din nou ne asteaptă aceleasi manifestări triste, fără vlagă, fără spirit. Aceleasi declaratii politice găunoase, aceleasi articole în presă care-i critică pe unii sau pe altii, aceleasi lamentări. Sau poate de data asta o să fie altfel - poate o să apară mai multe steaguri, poate lumea o să fie mai veselă, mai optimistă. Poate o să acceptăm să învătăm de la altii si să ne întrebăm pentru o zi nu ce poate face tara noastră pentru noi ci ce putem face noi pentru tara noastră. Poate...
