E 1 Decembrie din nou și mai toată lumea - de la analiști politici la comentatori sportivi, de la editorialiști la bloggeri, își încearcă condeiul pe teme ca patriotismul sau fasolea cu ciolan. Unii se lamentează, unii sunt optimiști, alții ironici, unii sunt idealiști alții sunt de-a dreptul cinici.
De la câteva mii de kilometri, lucrurile ce țin de patrie (îmi place cuvântul ăsta, de când am citit dialogul Herta Müller - Liiceanu) se văd altfel - poate o idee mai obiectiv. Trăind într-o altă realitate dar păstrând contactul cu România atât prin oameni cât și prin media, privești lucrurile cu o senină detașare (e simplu - orice rău național te afectează mai puțin, neavând forță de propagare internațională) și ai constant la îndemână un alt model la care te poți raporta.
Departe de mine gândul să înfierez complet și irevocabil România sau poporul român, la fel cum nu pot ridica în slăvi Elveția - o țară care se încăpățânează să se izoleze (deși presară în această policită izolaționistă câte un praf politically correct de deschidere) și care recent a votat o lege ce a transmis un mesaj puternic străinilor: "nu sunteți bine-veniți".
Ce aș vrea însă să notez este o observație mai veche, reiterată de noul context - probabil cea mai importantă frână în calea oricărei schimbări profunde a României, este simplul fapt că "ea" nu există. De fapt, nu există o Românie, există câteva milioane...
Să mă explic:
În primul rând v-aș propune un experiment:
Imaginați-vă România în care v-ar plăcea să trăiți. Închideți ochii și trasați câteva linii generale și dacă vreți câteva detalii. Notați pe foaie ideile principale. Rugați trei - patru cunoștințe (nu prieteni apropiați!) să facă același lucru. Câte idei comune se regăsesc pe foi? Probabil zero!
Au făcut asta, într-o formă oarecum diferită, jurnaliștii de la Gândul, cu mai toți editorialiștii scriind câteva cuvinte (în diferite stiluri) despre România ideală și, poate spre surprinderea lor, nici ei nu și-au prea potrivit idealurile...
Evident, la o primă privire pare simplu: nimeni nu vrea corupție, nimeni nu vrea politicieni mincinoși sau taxe prea mari; toată lumea vrea restructurare, progres, educație. Toate astea însă sunt altfel interpretate de la vlădică la opincă. Pentru fiecare dintre noi altele sunt cauzele crizei în care ne zbatem de peste 20 de ani, alții sunt vinovații și evident - altele sunt soluțiile, iar accentul meu cade pe diferențierea exagerată a opiniilor. Nu sunt două curente de gândire, nu sunt zece sau o sută din care să se aleagă soluția cea mai bună și rar poți întâlni (în afara partidelor politice care au interese concrete de a-și asuma o anumită ideologie) mai mulți oameni care să se înțeleagă apropos de unde și cum ar trebui să ne îndreptăm iar imaginea unui pui cu capul tăiat care se zburătăcește în cercuri pare a fi metafora descriptivă corectă a situației.
E plin astăzi de mesaje de iubire pentru România, pline de aplomb patriotic, de îndemnuri spre unitate dar toate, toate sunt pur declarative. Nimeni nu e pregătit (încă) să-i asculte pe ceilalți, să încerce să înțeleagă cum și cât gândesc și nimeni nu e pregătit să recunoască vreodată, că nu știe, că a greșit în idei sau în acțiuni. Mai degrabă fiecare acuză pe alții de nefuncționarea sistemului iar unii sunt de-a dreptul agresivi și/sau obsesivi cu ceva sau cu cineva: citind presă și bloguri pe net, cel mai interesant este să citești comentariile unde diferențele apar ca un mozaic de păreri prezentate cu bâta colegilor de agoră virtuală, unde replica "din cauza ta/lui/ei merge țara așa" e omniprezentă și soluția finală e un glonț trimis în capul inamicului, fie el jurnalist, om de cultură sau politician. (Îmi e în plus, peste măsură să înțeleg creșterea recentă a rasismului și anti-semitismului în România; la o scurtă trecere în revistă, mai mult de jumătate din "discuții" converg înspre denigrarea evreilor și a rromilor, fără de care, nu-i așa, România ar fi fruntașă la productivitate, la exporturi și investiții peste hotare, ar civiliza popoare barbare și ar fi un leagăn al culturii și artei contemporane!)
În lipsa unor valori dovedite (vezi acest articol excelent), a unor repere intelectuale, morale și culturale, fiecare din noi și-a devenit propriul model, trăgând spre un ideal unidimensional, propriu, spre o Românie a lui Popescu X, diferită de a lui Ionescu Y, opusă lui Z, contrară lui Q.
"It's my way or the highway" ne cântăm cu toții, uimiți continuu de propria noastă deșteptăciune. Parafrazând-ul pe Socrate, problema neștiinței e că-și este sieși autosuficientă cel care are neștiință, având convingerea științei și în fapt neputința comunicării, a dezvoltării.
În final, în loc de urări de "La mulți ani" sau îndemnuri lacrimogene spre a da mână cu mână aș încheia cu o poveste despre același Socrate:
Întrebat dacă există om mai înțelept decât Socrate în Atena, oracolul din Delphi a răspuns simplu: NU.
Aflând aceasta, Socrate, aflat într-o continuă căutare a adevărului, a înțelegerii lumii, a considerat că nu poate fi adevărat și s-a decis să dovedească că oracolul greșește.
Așa că și-a propus să încerce să afle dacă cineva știa ce este cu adevărat important în viață, căci acela ar fi fost cu siguranță mai înțelept decât el. Astfel, a întrebat printre cei mai importanți și mai înțelepți oameni - poeți, politicieni, sau oameni cu experiență - dacă știu adevărul. Iar ei, deși au pretins că știu, n-au reușit să explice, să dovedească, să dea un răspuns satisfăcător.
În final, Socrate a realizat că totuși era cel mai înțelep din Atena, pentru simplul fapt că știa că nu știe nimic, în timp ce alții care nu știau, credeau cu putere că știu...
Read More...
Summary only...
