E 1 Decembrie din nou și mai toată lumea - de la analiști politici la comentatori sportivi, de la editorialiști la bloggeri, își încearcă condeiul pe teme ca patriotismul sau fasolea cu ciolan. Unii se lamentează, unii sunt optimiști, alții ironici, unii sunt idealiști alții sunt de-a dreptul cinici.
De la câteva mii de kilometri, lucrurile ce țin de patrie (îmi place cuvântul ăsta, de când am citit dialogul Herta Müller - Liiceanu) se văd altfel - poate o idee mai obiectiv. Trăind într-o altă realitate dar păstrând contactul cu România atât prin oameni cât și prin media, privești lucrurile cu o senină detașare (e simplu - orice rău național te afectează mai puțin, neavând forță de propagare internațională) și ai constant la îndemână un alt model la care te poți raporta.
Departe de mine gândul să înfierez complet și irevocabil România sau poporul român, la fel cum nu pot ridica în slăvi Elveția - o țară care se încăpățânează să se izoleze (deși presară în această policită izolaționistă câte un praf politically correct de deschidere) și care recent a votat o lege ce a transmis un mesaj puternic străinilor: "nu sunteți bine-veniți".
Ce aș vrea însă să notez este o observație mai veche, reiterată de noul context - probabil cea mai importantă frână în calea oricărei schimbări profunde a României, este simplul fapt că "ea" nu există. De fapt, nu există o Românie, există câteva milioane...
Să mă explic:
În primul rând v-aș propune un experiment:
Imaginați-vă România în care v-ar plăcea să trăiți. Închideți ochii și trasați câteva linii generale și dacă vreți câteva detalii. Notați pe foaie ideile principale. Rugați trei - patru cunoștințe (nu prieteni apropiați!) să facă același lucru. Câte idei comune se regăsesc pe foi? Probabil zero!
Au făcut asta, într-o formă oarecum diferită, jurnaliștii de la Gândul, cu mai toți editorialiștii scriind câteva cuvinte (în diferite stiluri) despre România ideală și, poate spre surprinderea lor, nici ei nu și-au prea potrivit idealurile...
Evident, la o primă privire pare simplu: nimeni nu vrea corupție, nimeni nu vrea politicieni mincinoși sau taxe prea mari; toată lumea vrea restructurare, progres, educație. Toate astea însă sunt altfel interpretate de la vlădică la opincă. Pentru fiecare dintre noi altele sunt cauzele crizei în care ne zbatem de peste 20 de ani, alții sunt vinovații și evident - altele sunt soluțiile, iar accentul meu cade pe diferențierea exagerată a opiniilor. Nu sunt două curente de gândire, nu sunt zece sau o sută din care să se aleagă soluția cea mai bună și rar poți întâlni (în afara partidelor politice care au interese concrete de a-și asuma o anumită ideologie) mai mulți oameni care să se înțeleagă apropos de unde și cum ar trebui să ne îndreptăm iar imaginea unui pui cu capul tăiat care se zburătăcește în cercuri pare a fi metafora descriptivă corectă a situației.
E plin astăzi de mesaje de iubire pentru România, pline de aplomb patriotic, de îndemnuri spre unitate dar toate, toate sunt pur declarative. Nimeni nu e pregătit (încă) să-i asculte pe ceilalți, să încerce să înțeleagă cum și cât gândesc și nimeni nu e pregătit să recunoască vreodată, că nu știe, că a greșit în idei sau în acțiuni. Mai degrabă fiecare acuză pe alții de nefuncționarea sistemului iar unii sunt de-a dreptul agresivi și/sau obsesivi cu ceva sau cu cineva: citind presă și bloguri pe net, cel mai interesant este să citești comentariile unde diferențele apar ca un mozaic de păreri prezentate cu bâta colegilor de agoră virtuală, unde replica "din cauza ta/lui/ei merge țara așa" e omniprezentă și soluția finală e un glonț trimis în capul inamicului, fie el jurnalist, om de cultură sau politician. (Îmi e în plus, peste măsură să înțeleg creșterea recentă a rasismului și anti-semitismului în România; la o scurtă trecere în revistă, mai mult de jumătate din "discuții" converg înspre denigrarea evreilor și a rromilor, fără de care, nu-i așa, România ar fi fruntașă la productivitate, la exporturi și investiții peste hotare, ar civiliza popoare barbare și ar fi un leagăn al culturii și artei contemporane!)
În lipsa unor valori dovedite (vezi acest articol excelent), a unor repere intelectuale, morale și culturale, fiecare din noi și-a devenit propriul model, trăgând spre un ideal unidimensional, propriu, spre o Românie a lui Popescu X, diferită de a lui Ionescu Y, opusă lui Z, contrară lui Q.
"It's my way or the highway" ne cântăm cu toții, uimiți continuu de propria noastă deșteptăciune. Parafrazând-ul pe Socrate, problema neștiinței e că-și este sieși autosuficientă cel care are neștiință, având convingerea științei și în fapt neputința comunicării, a dezvoltării.
În final, în loc de urări de "La mulți ani" sau îndemnuri lacrimogene spre a da mână cu mână aș încheia cu o poveste despre același Socrate:
Întrebat dacă există om mai înțelept decât Socrate în Atena, oracolul din Delphi a răspuns simplu: NU.
Aflând aceasta, Socrate, aflat într-o continuă căutare a adevărului, a înțelegerii lumii, a considerat că nu poate fi adevărat și s-a decis să dovedească că oracolul greșește.
Așa că și-a propus să încerce să afle dacă cineva știa ce este cu adevărat important în viață, căci acela ar fi fost cu siguranță mai înțelept decât el. Astfel, a întrebat printre cei mai importanți și mai înțelepți oameni - poeți, politicieni, sau oameni cu experiență - dacă știu adevărul. Iar ei, deși au pretins că știu, n-au reușit să explice, să dovedească, să dea un răspuns satisfăcător.
În final, Socrate a realizat că totuși era cel mai înțelep din Atena, pentru simplul fapt că știa că nu știe nimic, în timp ce alții care nu știau, credeau cu putere că știu...
miercuri, decembrie 01, 2010
Milioane de Românii
sâmbătă, iunie 19, 2010
Prostia românească între trend şi clişeu
PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s.m.și f. 1. Adj., s.m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac.
Deşi definiţia de mai sus pare simplă, să o asociezi cu un individ sau un grup de indivizi nu e lucru simplu.
Ştiu câteva discuţii - de exemplu - în care oameni cu carte sau pricepuţi în varii domenii erau consideraţi proşti (pe drept) datorită comportamentului antisocial sau afectat de alcool. Sunt pe de altă parte oameni la locul lor ce nu au habar pe ce lume trăiesc şi se mulţumesc să "facă umbră pământului", cărora poţi să le zici tot proşti, neavând nici o brumă de cunoaştere a celor înconjurătoare sau vreo fărâmă de judecată peste ceea cu ce sunt obişnuiţi în strâmta lor lume. La fel de proşti sunt diletanţii ce par culţi şi interesanţi, dar care dau cu bâta în proverbiala baltă imediat cum intri în amănunte, indiferent de subiect. Alte şi alte tipuri şi tipologii umane pot fi asociate, cotextual, prostiei - inflexibilitatea (e prost în sens social cel care nu face niciodată nici un compromis cât de mic), credulitatea (ce proastă e aia că a plecat cu ăla), vorbăria (prost e omul ce nu ştie când să tacă) şi cred că ar mai fi şi altele, dacă aş mai sta mult să mă gândesc.
Dar cred că primul meu obiectiv e atins şi anume să vă fac să vă gândiţi (măcar pe voi, cei 20 - 30 de cititori), cât de largă e definiţia de mai sus şi cât de neclară în utilizarea ei zilnică.
Al doilea punct e - zic eu - mai interesant: există pare-mi-se în media românească - adicătelea pe bloguri, forumuri, tv, presă - dar şi înrădăcinat în discursul social pe care vi-l puteţi imagina ca totalitatea discuţiilor purtate la birt, la piaţă sau la coafor, o foarte mare tendinţă de remarcare a prostiei naţiei. Cunoaşteţi cred foarte bine replici de genul "dacă prostia ar durea..." şi în ultima vreme pare că s-au înteţit cei ne-proşti (conform sensului larg de mai sus nu consider "deştept" un antonim la "prost") care critică un grup vag, eterogen, denumit de obicei ei sau ceilalţi.
Dar dacă tot mai multe grupuri încep să arunce eticheta prostiei înspre alte grupuri, nu pot să nu mă întreb oare câţi indivizi din acele grupuri se regăsesc pe rând în postura de prost şi ne-prost, cine are de fapt dreptate, cine-şi poate asuma rolul de a eticheta prostia şi cu ce drept. Întrebări retorice probabil, pentru că într-un sistem atât de haotic ca cel din românia, în care nu există repere valorice coerente (sau sunt dar puţine şi intens discreditate de diletanţi cu tupeu şi comportament scenic) nu poate exista consens.
Cireaşa de pe tort, sau bomboana de pe colivă pentru cei fatalişti mi-a apărut ieri când mă pregăteam să ies din casă: la televizor, un individ se lamenta de prostia românilor...la OTV...
miercuri, decembrie 02, 2009
1 Decembrie 2009
Sunt curios dacă a văzut cineva din Alba zilele astea, mai exact în 30 şi în întâi o serie de luminiţe dubioase care păreau să plutească în mod inexplicabil pe cer prin zona cetăţii.
Cineva care să nu ştie, bineînţeles, de unde sunt, cum au ajuns acolo şi de fapt CE sunt.
Ei bine, au fost altceva - acel altceva, pe care-l anuntam (sau asteptam) aici şi care, încet-încet se pare că începe să apară în jurul manifestărilor de "1 Decembrie". Deşi e drept că încă nu există o capacitate clară de integrare a tuturor manifestărilor alternative, e bine că sunt oameni care încep să facă ceva pe cont propriu - fără prea mare legătură cu sarmalele, muzica populară şi artificiile autorităţilor (dar trăind pe lângă acestea) - fie că e vorba de concerte, DJs sau expoziţii (sau poate mai ales pentru că există şi de unele şi de altele, făcute în locuri şi momente distincte, de oameni distincţi).
Şi dacă anul ăsta chiar nu ştiţi despre ce vorbesc, la anul poate sărbătorim împreună!
miercuri, octombrie 21, 2009
Despre clădiri
Cred că nimic nu e mai reprezentativ pentru România – impresionant pe alocuri dar înfricoşător de cele mai multe ori – decât clădirile.
Luaţi de exemplu Casa Poporului, un monstru de fier şi beton în centrul Bucureştiului, un spaţiu parcă mort, ancorat într-un film alb-negru cu limbaj de lemn şi şepci de proletar transformate peste noapte în cravate elegante.
Spre deosebire de alte capitale, unde spaţiul din zona clădirilor oficiale este integrat cumva în viaţa socială, Casa Poporului este la noi elementul central, gri, simetric şi mai presus de toate – mare!
Dimensiunea este caracteristica principală a clădirilor româneşti, lucru probabil evident pentru perioada comunistă, când toate planurile cincinale sau de altă factură trebuiau depăşite, iar rezultatele victoriei socialiste trebuiau afişate cât mai public şi cât mai opulent.
Ori de atunci până acum nu multe s-au schimbat în fabulo-spiritul românesc, mai ales că noii stăpâni nu sunt decât subalternii, copiii sau nepoţii celor vechi. Ei, ca şi ceilalţi înaintea lor au reuşit să facă un singur lucru: să forţeze sistemul să meargă în favoarea lor, chiar dacă ismul s-a schimbat din comun în capital.
Un exemplu perfect de asemenea viziune am auzit-o acum ceva timp prin Petroşani: pe drumul ce duce spre telescaunul de acces în Munţii Parâng au crescut de câţiva ani vile şi vilişoare, multe din ele fără vreo fărâmă de ergonomie sau fără vreo pretenţie de arhitectură. Una din ele, a unui (fost? actual?) stăpân din zonă a fost construită la propriu pe ideea Mai mare decât a vecinului – la propriu însemnând că proiectantul proiectului a primit această unică şi inflexibilă indicaţie.
În acelaşi sens, mă minunez încă de clădirile unor universităţi / facultăţi din ţară, în special de Clădirea (da, cu C mare) Facultăţii de Ştiinţe Economice din Cluj. Monstru de beton, cu 6 etaje, subsol şi o intrare grandioasă, cu gresie alunecoasă înăuntru şi nişte plăci similare gresiei pe suprafaţa exterioară (din care unele au început să cadă deja după vreo doi ani de când clădirea a fost terminată), cu nişte curţi interioare strâmte cu vagi urme de vegetaţie între zidurile înalte, cu holuri întortocheate, camere prea expuse la soare şi totul, totul tăiat în unghi drept, geometric, curat şi total impresonal.
Ce mi s-a părut şi mai amuzant venind la Cluj pentru a mă înscrie la studii doctorale, a fost că la prima vizită am fost plimbat prin Clădire pentru a vedea minunea. O cunoşteam deja (aveam o prietenă studentă acolo) dar protestele mele bălmăjite n-au fost probabil auzite aşa că am fost plimbat cu liftul electronic, am vizitat cafeteria de la subsol şi m-am lăsat vizibil impresionat de spaţiile de curs şi seminarii, de dotările din laboratoare, de forţa emanată prin clădire de Facultatea care mi se prezenta.
Nu oamenii sunt importanţi în ecuaţia asta, nu realizările lor, modul lor de a lucra sau umanitatea lor – deschiderea lor spre nou şi spre alţi oameni, nu atmosfera sau relaţiile umane contează ci Clădirea – singura care dovedeşte, fără drept de apel, succesul în lumea nouă!
