You Know What? I'm Happy!

Titlul acestui post apartine personajului din imagine - Droopy the Dog. Bănuiesc că l-ati recunoscut si sper că vă intrigă ca si pe mine antiteza dintre mesajul lui (repetat obsesiv prin episoadele desenului animat) - I'm Happy - cu imaginea lui mereu tristă, melancolică spre depresiv.

Revenit dintr-o vancantă prelungită si o "criză" inspiratională pe măsură comună tuturor celor care scriu mai devreme sau mai târziu - nu că as fi eu vreun scriitor sau blogul meu vreo realizare artistică - continui să mă eliberez prin scris în această formă virtuală (to vent - cum spunea un personaj din serialul Californication) de angoasele, teoriile cotidiene si în fine - gândurile care nu-mi dau pace.

Recent, a început să mă bâzâie o nouă teorie: am observat o tendintă în rândul prietenilor, cunoscutilor dar si în media sau pur si simplu în discutiile necunoscutilor, ascultate cu jumate de ureche prin baruri, pe stradă sau la scoală, o tendintă de a-si proiecta o imagine cinică spre pesimistă, uneori de victimă - nu neapărat a cuiva - ci pur si simplu a vietii. "Life sucks", "life is a bitch" sau pe româneste "la toti ni-i greu" sunt deja atât de comune încât ar putea înlocui cu succes orice formulă de salut.
Desi mi se pare evident că viata e o luptă (dacă vă aduceti aminte de Cosbuc) cred totusi că un bilant făcut de majoritatea persoanelor pe care le cunosc ar da totusi un rezultat pozitiv: cam toti au familii cu care se înteleg, prieteni de băute, prieten / prietenă, casă, un job. Majoritatea ies în oras de câteva ori pe săptămână, beau, fumează, cântă, urlă, fac sex, merg la munte, la mare, la concerte, citesc, se uită la filme, râd.

Nu cred că fericirea e o stare continuă si de lungă durată, mai degrabă poate o sumă de momente si nici nu sunt genul care să consider că trebuie să fii fericit dacă ai ce mânca si unde sta, pentru că sunt multi care nu au chestiile astea. E normal să-ti doresti mai mult, în primul rând de la tine dar si de la restul (că oricum si societatea te influentează, te constrânge sau din contră te poate pune în valoare). Dar de la asta până la a pretinde o depresie constantă, înfiptă bine în propria fiintă si fără prea mari sanse de a fi depăsită, mi se pare o actiune de falsificare a realitătii, de a te ascunde sub o mască - fericitii ies prea mult în evidentă, ceva trebuie să fie wrong cu ei. În plus, o zicală pe care o stiu de când eram mai mic spune: oamenii vor unul din două lucruri - să fie lăudati sau să fie compătimiti. Iar dacă nu simti că faci ceva deosebit să poti culege laurii, îti rămâne o singură solutie: să fii victima sistemului, a societătii, a vietii.

În final, un scurt articol din Dilema Veche, pe tema asta:

„...în viaţa adevărată, de dincolo de lectură, cine nu preferă bucuria în locul tristeţii, seninătatea, nu angoasa, motivarea, nu depresia, exaltarea, nu melancolia, iubirea, nu invidia, generozitatea, nu ura, curajul, şi nu frica? Mai rău e că, ajungînd la vîrsta adultă, ne trezim cu un stil sentimental deja format, care configurează nucleul dur al personalităţii noastre. Într-un cuvînt, abilitatea generală de a fi fericiţi diferă de la individ la individ. Pentru unii autori, precum Jahoda, capacitatea de a te bucura de viaţă e o dovadă a sănătăţii mintale. Merg mai departe şi, cu toate rezervele pe care le voi expune în continuare, cred că această capacitate ar putea fi un criteriu de inteligenţă. O structură mentală care va împiedica o persoană să se bucure de ce are bun nu mi se pare inteligentă. Sigur, există situaţii tragice care provoacă, inevitabil, nefericire, dar nu la asta mă refer, ci la cazurile în care un om ar putea fi fericit şi refuză să fie. Garcilaso a scris un vers inteligent, dar trist în acelaşi timp: «Dulce ca fructul din grădina altuia». Incapacitatea de a recunoaşte dulceaţa fructului din propria grădină e o prostie, o dovadă în plus a tenacităţii noastre de a ne amărî viaţa.“

(José Antonio Marina, Inteligenţa eşuată – Teoria şi practica prostiei, traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot, Colecţia „Plural M“, Editura Polirom, 2006)