marți, februarie 09, 2010

Respect şi modele

Respectul e o chestiune care mai nou pare a fi old-school, un concept pe care-l mai auzi invocat (în van) din când în când de bătrâni, profesori şi alte categorii sociale defavorizate.

În cazul şcolii, am văzut la un moment dat o ştire despre o universitate din SUA unde studenţii primesc subiectele şi sunt lăsaţi singuri timp de două ore. Fiecare îşi vede de lucrarea proprie, nimeni nu se uită la colegi, nu copiază cu hands-free, fiţuici pregătite din timp, cărţi ascunse prin bancă, lucrări scrise cu cerneală invizibilă sau alte şi alte ascunzişuri. Bineînţeles că nu e aşa peste tot nici măcar în SUA, Germania sau Zimbabwe, dar parcă de la acel exemplu până la realitatea familiară (familială dacă vreţi căci modelul românesc asta promovează – o mare familie fericită) e o distanţă cam mare.

Pe mine nu mă mai miră astfel cearta continuă a politicienilor, nesimţirea lor în a mări taxele concomitent cu propriile salarii şi pensii sau banalitatea discursurilor lor (vezi episodul cu flacăra violet). Nu mă mai miră pentru că văd zi de zi aplicate modele vechi de succes: merge şi-aşa, noi să fim sănătoşi precum şi – într-un context educaţional – cinciul nostru de toate zilele obţinut prin orice metodă.

Revenind la modelul corectitudinii absolute ilustrat în universitatea de mai sus, motivaţia lor e probabil mai simplă decât ne-am aştepta: într-un sistem concurenţial e important ce ştii – ce abilităţi, cunoştinţe şi aptitudini ai. Simplul fapt că treci un examen nu e foarte relevant, pentru că eventualele lipsuri vor ieşi la un moment dat la lumină şi societatea te va marginaliza (cel puţin la nivel profesional). În contrapuct balcanic, ceea ce contează e pe cine ştii iar concurenţa indivizilor e limitată de diferite variante de a păcăli sistemul (orice sistem ar fi acela).

Pe lângă toate astea, ce mă deranjează poate cel mai mult e propagarea la nesfârşit a acestui model. Unii colegi s-au blocat în ideea că jobul lor depinde de numărul de studenţi, iar studenţii - dacă primesc note mici au posibilitatea mutării la facultăţi private. De aici se ajunge la scăderea continuă a cerinţelor pentru trecerea unui examen, la evitarea situaţilor de repetenţie (trebuie să-ţi doreşti foarte tare să rămâi repetent la universităţile pe care eu le cunosc), situaţie care la rândul ei trimite studenţilor (şi potenţialilor viitori studenţi) acelaşi mesaj: staţi liniştiţi, şcoala e de formă!

Unii profesori aşteaptă (încă) din partea studenţilor o doză minimă de respect pentru actul de învăţământ, fără să realizeze că sunt subminaţi grosolan de colegii lor care nu oferă respect (nu oferă studenţilor seriozitate) ci susţin cu încăpăţânare modelul "prieteniei" şi "ajutorului" reciproc...

3 comentarii:

Cristina spunea...

Copiatul la examene a devenit un lucru atat de firesc incat se accepta tacit de profesori dar si de majoritatea dintre colegi. Fiind sesiune, acum o saptamana am avut ocazia sa vad cum o studenta, deranjata fiind de faptul ca una dintre colege folosea hands-free a sesizat profesorul supraveghetor ( desi nu cred ca acesta chiar nu auzea ca domnisoara respectiva vorbea singura, mai si radea iar daca era prea liniste incepea sa tuseasca – probabil volumul nu era bine reglat si s-ar fi auzit „vocea de dincolo” . ce mai, era suspecta si atragea atentia . mi-am dat seama si eu ca ceva nu e in regula si nu sunt specialista in a depista oamenii care copiaza – eu am crezut ca se inrosesc toti cand incearca sa copieze :) ) Din pacate astfel de oameni, care au curajul sa „ridice piatra” sunt considerati imediat de masa ca fiind „oportunisti ca umbla doar dupa note mari”. De subliniat este faptul ca profesorul supraveghetor in loc sa o dea afara de la examen si sa o propuna eventual spre exmatriculare, asa cum prevede regulamentul a considerat ca este o idee mai buna sa ii ia castile. In plus, la noi mai este si conceptia : „de ce sa fiu eu fraierul care ma uita cum altii copiaza, cand pot face si eu acest lucru atat de usor ?” . Trist sa ajungi sa termini un master si sa te pretezi la asa ceva.

Marius spunea...

Asemanarea dintre universitatea din SUA despre care vorbesti si UAB-ul nostru drag este ca si la noi sunt cazuri in care studentilor li se dau subiectele si apoi sunt lasati singuri cateva ore, chiar si cu cursurile pe masa.
Diferenta este ca la ei procentajul de picati la examen este mult mai mic.
Daca ai restanta la un examen la care ai fost lasat cu cursurile sub ochi, este clar cat interes acorzi studiilor.

Cipri spunea...

Mie mi se pare doar greu de crezut (încă) - limitarea de perspectivă a multor profesori prea ocupaţi cu trivialităţi şi cu "azi" pentru a gândi strategic, pentru "mâine". Mulţi români sunt aşa, dar de la intelectuali aş fi avut pretenţii...

Trebuie să admitem că profesorii stabilesc regulile jocului şi faptul că nu se respectă principiile concurenţei e în mare parte vina noastră (unde noi mă include pe mine şi pe colegii mei).

Eu speram că sistemul fie îşi va reveni într-un ritm susţinut, fie va face implozie, va sucomba mâncat din interior - dar realitatea e că va continua să plutească în ape călduţe şi tulburi multă vreme de-acum înainte.

Aşa ne este, cred, soarta - să plutim barbaric în derivă, până vin alţii să ne civilizeze (vezi şi istoria Românilor, episoadele prinţilor străini).
Singura întrebare care rămâne este dacă noii prinţi străini - adică UE - sunt dornici să ne salveze sau sunt mai degrabă o nouă versiune a fanarioţilor...