Zurich. Munca la ei.

Meteahna românească a muncii în zadar, existentă probabil și prin alte țări latine - sau care au prea mult soare în timpul zilei - dar definitivată în România comunistă ca standard de relație socială cu angajatorul (mai ales când acesta era / este Statul), pare a nu fi venit în Zurich nici măcar în vizită.

După perioada comunistă, s-au cristalizat și în România câteva tipologii de relații cu noțiunea de muncă: există evident câțiva corporatiști workaholics sau unele persoane care-și văd de treabă și nu se uită nici în ograda vecinului, nici nu-și petrec ore bune din viață lamentându-se de propria condiție financiară vs. munca depusă. În alte cazuri, jobul e doar un job, care-ți aduce bani (mai mulți sau mai puțini) pentru weekend, vacațe și - în fine - existența zilnică, dar care nu are nici o valoare personală și poate fi - când e posibil - scurtat pe ici pe colo prin pauze lungi și dese când controlul direct scade.
Marea majoritate însă, observație valabilă mai ales la stat unde controlul e sublim dar lipsește cu desăvârșire, deși sunt ocupați cam toată ziua, nu fac, de fapt nimic în afară de a vorbi cu cuvinte mari pe teme aparent importante, de a participa la tot felul de comiții și comitete și de a se plânge de restul colegilor.
Iluzia muncii e uneori justificată într-un fel - stând 9 - 10 ore la birou între hârtii, în agitație, între mailuri, telefoane și ședințe, ai impresia că ai dat 110%, că ai productivitate ca în filmele de propagandă și ești - pe drept - obosit când pleci spre casă.

Diferența majoră din sistemul elvețian, atât cât am putut eu observa, e o abordare total diferită a procesului orientată pe obiective și rezultate. Nu contează atât de mult cât lucrezi ci cum lucrezi și ce rezultate ai.

Un lucru fascinant de exemplu, în Zürich nu se vorbește în birou. Nu sună telefonul, mobilele sunt puse pe silent și se vorbește pe hol; nu se discută decât la începutul zilei și în pauza de masă care are loc întotdeauna cu întreg grupul, la ora 13.00. Inițial liniștea e deconcertantă de-a dreptul: parcă-ți auzi prea bine gândurile, fără foșneli, fără să intre câte unul-altul la fiecare zece minute, fără sa-ți povestească colegii mare lucru din ce au făcut aseară.
Deși în cazul biroului nostru de la institut sunt probabil cele mai flexibile reguli cu privire la orele de lucru - nu înregistrează nimeni niciunde cine când vine și când pleacă - rezultatele sunt serioase: articole în reviste prestigioase, proiecte de finanțare de cercetare de sute de mii de euro, iar poveștile de lucru până la miezul nopții pentru un anumit termen nu sunt rare.

Organizarea este probabil al doilea element al mașinăriei elvețiene - există de exemplu, în cazul micului nostru institut, un model clar prin care studenții pot fi implicați în procesul de predare al unei discipline, în diferite roluri și cu diferite atribuții; organizarea în grupuri pe interese de cercetare e flexibilă și ușor de gestionat iar ședințele nu sunt dese dar respectate evident cu precizie, de la profesor la cel mai nou oaspete.

În încheiere, un eveniment personal care mi-a vorbit mie despre puterea exemplului, al modelelor de urmat: Deși sunt asociat unui grup doar pentru că profesorul la care am aplicat inițial s-a retras, am întâlniri săptămânale cu coordonatorul grupului, un tânăr profesor (~40) cu rezultate remarcabile, care deși în total alt domeniu, stă cu mine o oră în fiecare marți și încearcă pe cât posibil să-mi dea idei, feedback la ce lucrez, să ma direcționeze într-un fel înspre a fi un cercetător mai bun.

Saptămâna trecută, când grupul a primit vizita unui profesor străin, aterizat în Zürich exact într-o zi de marți, l-am întrebat dacă mai are timp de mine și mi-a răspuns ușor mirat: "It would take an exeptional event to cancel our meeting..."