luni, iulie 21, 2008

nebunia de a avea pretentii

Pornind de la sintagma ignoranta e fericire (ignorance is a bliss) cu cât esti mai nestiutor, mai multumit cu starea lucrurilor, mai resemnat, cu atât viata ta este mai roz.
Dacă nu stii spre exemplu că la cafenelele care se respectă e dragut să primesti un biscuite (sau ciocolată sau vreun cookie) nu te deranjează că singura cafenea găsită după o oră de plimbare în orăselul în care te afli nu face acest gest pentru tine. Dacă nu stii că tequilla se serveste cu putină sare si o bucată de lămâie, esti multumit să o sorbi pe sec ca pe tuica de prune iar dacă nu stii de fel că există (tequilla) ti se pare suficient si alcoolul ieftin la pet.

De asemenea poate, uneori mai stii câte ceva, dar nu-ti permiti să mai ai asteptări. Pentru că si formula nivel_de_multumire= rezultate / asteptari poate fi în anumite contexte, valabilă. Astfel, nu mă asteptam ca la unica nuntă din mediul rural la care am asistat să fie altceva decât muzică populară - asa că experienta a fost digerabilă, iar lângă piscina din Miami mă asteptam să dureze mult si bine până primesc capuccino-ul astfel că nu m-am ofticat pe cele 10-15 minute asteptate, ca cei doi New York-ezi de lângă mine, care mai aveau putin si o reclamau pe biata fată conducerii.

Revenind cu "discutia" pe plaiurile autohtone, toată lumea s-a obisnuit cu serviciile proaste si de cele mai multe ori se pregateste pentru ce e mai rău. În modul ăsta poti să te bucuri când măcar partial lucrurile functionează. Totusi, uneori nu te prinzi chiar cât de rău e răul, sau nu te astepti să rămâi cu o masină de spălat de 65kg în fata blocului.
Imaginati-vă tabloul: eu - la 55,5kg (la ultima măsurare) si o masină de spălat nou-noută (să-i zicem madam Z de la Zanussi) - pe capacul căreia scrie 61kg desi ca orice "doamnă" cred că mai ascunde un kilogram pe ici pe colo - în fata scării, uitându-ne unul la celălalt cu mirare, în tromba de fum lăsată de masina furnizorului si cu acel "eu pentru asta am fost plătit, să o aduc până la scară" rezonând între noi.
Episodul doi al dramei absurde în (doar) trei episoade - mă ilustrează pe mine rătoindu-mă (da, fac si din astea) la un biet angajat al firmei, pe care am ales-o - tineti-vă bine - tocmai pentru amabilitatea oamenilor (care mi-au răspuns la întrebări) si pentru că e o firmă mai mică si nu vreun lant de gen Altex sau Domo. Aceasi oameni se pare că nu au nici cea mai vagă preocupare ca tu să fii vreun pic multumit după ce ai făcut achizitia. Banii au fost virati, ei au făcut ce erau obligati prin lege (să-ti dea produsul functional) si de acolo te priveste. Si cel mai frustrant e că nu poti face nimic. După cearta cu angajatul de la firmă (că nu era sefu' să-l cert si pe el) am sunat la OPC dar nu au ce face din moment ce nu scrie niciunde că ei trebuie să mi-o aducă în casă. Iar în România produsele nu sunt returnabile decât în cazul unui defect - deci o dată plătite nu te mai poti răzgândi nici daca nu ai desfăcut cutia!
Asa că am ajuns la episodul trei al scenetei în care urcam masina cu un vecin binevoitor (un semi happy-end să zicem) meditând la drepturile consumatorului, la ideea clientul este rege si apoi resemnându-mă total si gustând din plin senzatia unei noi tepe pe care mi-o dă România!
Thank You Romania! I love you!

4 comentarii:

A. spunea...

I heart Romania :))

Lasa ca e ok si asa, macar ti-au adus-o pan` la scara :>

jorjh spunea...

si eu ma plangeam ca ii grea lada frigorifica sa o urc 3 etaje :))

Anonim spunea...

tendresse et caffe..iti da ciocolata la cafea (sic) sunt client fidel acolo!

Anonim spunea...

si eu am patit la fel..le-am dat doua beri la baieti si mi-au urcat-o ei. deci e ok. By the way, in USA pe unde zici ca ai fost oricum trebuia sa dai bacsis. asa ca..nu e acelasi lucru pana la urma? te revolti degeaba. :)