Scoala romaneasca....

Tot relativ la scoala care se face în România, am găsit zilele astea un articol interesant în cotidianul (click aici).

Din câte am înteles, articolul este o continuare a unui scandal început acum ceva timp - cică si pe ProTv ar fi fost o emisiune destul de lungă despre problemele de coruptie din Universitatea de Vest din Timisoara (n-am vazut-o pentru că nu am TV :P).
Mă amuză în schimb răspunsurile date de persoanele intervievate, care fie se multumeau să sugereze banalitatea situatiilor indicate („Sint fleacuri. Nu e nici o ilegalitate“) sau să insiste că toate posturile sunt ocupate prin concurs si că nu contează dacă ocupantii sunt rude cu cineva sau nu.
Ba chiar poate e mai bine (opinează unii) pentru că, nu-i asa, pe rude le cunosti, ai încredere în ele si stii că-si fac treaba. Doar sunt de-ai tăi...

Teoria asta, a oamenilor de încredere am mai auzit-o si din alte surse. Nu este singulară la Timisoara si de acolo vine "scandalul" doar pentru că există acel grup de reformă universitară (minunată idee si RESPECT pentru acei oameni). Sunt convins că în toate universitătile această practică (a nepotismului) există mai avansată sau mai putin avansată.
Oamenii de încredere de care vorbeam, pot fi de multe ori chiar asa: de încredere. Pot să-si facă treaba la un nivel acceptabil, să fie seriosi s.a.m.d. Insă teoria economiei de piată ne spune că singura cale pentru progres este CONCURENTA LIBERA.
Cum pot eu să aleg obiectiv între fiul meu si un tânăr absolvent pe care nu l-am vazut niciodată? Chiar dacă fiul meu este mai bun, eu niciodată nu sunt în măsură să apreciez asta, oricât de mult mi-as dori.

In SUA de exemplu, este precizat în lege că nu au voie să se încrie la concursuri pentru ocupare de post în universităti rudele persoanelor din conducere. Sistemul "de la ei" prevede si alte chestii de gen, cum ar fi că un absolvent al unei universităti nu poate preda la universitatea respectivă timp de doi ani.
Procesul de angajare are niste proceduri bine stabilite, în care fiecare concurează în functie de interesele de cercetare, de abilitătile dovedite pe posturi scoase la concurs PENTRU CĂ E NEVOIE de personal în plus pe anumite domenii. În unele cazuri poate dura un an, doi ani pentru a-ti găsi după finalizarea unui doctorat un post în domeniul tău de interes.

Comparatia celor două sisteme este clar fortată - nu avem experienta americanilor si nici modul lor de a privi lumea (mentalitate dacă vreti). Culmea e că si la ei universitatea e o afacere (un student plăteste până la câteva mii de dolari pentru un an de studiu) însă la noi afacerea e tipic românească: o mică bisnită cu diplome, gândită să functioneze acum si eventual maine.

Poimâine om vedea...